Când împărtăşesc ideile mele unor prieteni în legătură cu România, unii spun că sunt prea exigent. Poate au dreptate. Dar să-mi spun oful. Nu fac parte dintre cei care-şi iubesc necondiţionat ţara. Nu sunt patriot doar pentru că "aşa trebuie". Ţara în care trăiesc e formată, în primul rând, din oameni. Evident, geografia e importantă, dar, din păcate, nu determinantă. Am învăţat în şcoală şi liceu despre privilegiul nostru, ca români, de a trăi într-o ţară cu munţi, mare, fluviu, râuri, lanuri bogate şi păduri întinse. Am văzut o parte din ele şi sunt impresionante prin frumuseţea lor, prin liniştea care ţi-o dau. Şi confortul că sunt, într-un fel, ale tale.
Cred însă că trăim nişte vremuri păcătoase. Prea multe din aceste argumente pro-România sunt combătute cu ce se întâmplă zi de zi.
În cel puţin două aspecte fundamentale, ţara noastră nu este şi nu va fi nici o destinaţie turistică atractivă, nici suficient de civilizată pentru a-mi oferi mie un confort ca locuitor.
La două materii suntem corigenţi de 20 de ani: infrastructură şi sănătate. Lipsa autostrăzilor care să străbată ţara de la est la vest şi de la sud la nord ne-a adus prejudicii grave. Am pierdut enorm din cauza acestui aspect elementar pentru un stat civilizat. Imbecilul de Ceauşescu (şi alţii care au gândit ca el) a spus că noi nu avem nevoie de autostrăzi. S-au dărâmat mii de sate, de cartiere istorice în oraşe, biserici.
Avântul profund destructiv al comunismului a culminat cu oribila instituţie numită Casa Poporului. Unde au murit peste 1.000 de oameni şi s-au cheltuit peste 2 miliarde de dolari, în 10 ani de şantier. Mă întreb cum ar fi arătat România dacă în uriaşa risipă de bani şi energie din comunism am fi pus accent pe infrastructură.
Aşa-zisele drumuri europene şi naţionale îi pot mulţumi poate pe cei care le folosesc o dată pe an, când circulă 10 kilometri c