O cursa cu final neasteptat
Copil fiind, m-a luat mama de o aripa si m-a dus cu vaporasul la Sanmihai. Crescand, m-a luat un prieten, de aceeasi aripa, si m-a dus sa vad pana unde mergea vaporasul, cand eram mici. Dupa inca vreo zece ani, am ajuns cu alti prieteni, o data. Atat. Desigur, nu mi-a fost niciodata foarte clar care e Sanmihaiu Roman si care e cel German. Pana azi. Pentru ca azi am ajuns in comuna ceva oficial, fara costum de baie si ne-coborand de pe vreun vaporas, pentru ca vaporasul... nu mai este. Sau, daca mai este cel din copilaria mea, in mod cert nu mai merge pana acolo. Astfel, am aflat ca primaria si deci si sediul comunei de afla in Sanmihaiu Roman. Si nimic nu mai arata ca acum trei decenii, sau cat o fi trecut de la prima intalnire, pentru ca, atunci cand cresti, tinzi sa vezi si problemele, nu doar spectaculosul.
Prima noastra oprire a fost sub semnul veveritelor polare. O sa intrebati ce Dumnezeu sa caute o veverita polara in Banat - d-apoi doua. Bun, ele de regula nu cauta nimic, niciunde, pentru ca nu exista, tot asa cum probabil nu exista nici colibri polar. Dar, totusi, daca tii bine volanul si nu te lasi ispitit de niciun lucru care sa te conturbe prin Utvin, venind dinspre Timisoara, trebuie ca vei ajunge cu nasul in dreptul fabricii de inghetata Antarctica, ce se afla la intrarea in localitatea Sanmihaiu Roman, pe stanga. Ce e drept, uneori poate fi o problema sa parcurgi cei cativa kilometri care despart orasul de sediul comunei, dat fiind ca pe drum poti da de diverse aratari, mai de legenda chiar decat veveritele polare. Asa am patit si noi, pentru ca nu dintr-o toana extravaganta am ajuns sa rulam cu 18 kilometri pe ora spre "locul faptei", ci pentru ca in fata noastra sontacaia un autobuz care aproape ca atingea solul cu toata partea sa dreapta.
Cum, inainte de a ajunge in comuna, ni se spusese despre efo
