Concediul de zece zile pe care l-am avut în iarna lui 1979-80, în timpul stagiului militar, a fost, cu siguranţă, cea mai neagră vacanţă de iarnă pe care am avut-o. Şi cît îl aşteptasem! Ajunsesem acasă după patru luni de armată, dădusem jos uniforma şi pornisem imediat la întîlniri cu foştii colegi. Cu fetele, acum studente, cu un pas înaintea noastră, m-am lămurit repede că nu aveam ce vorbi. Toate legăturile păreau rupte. Nu pricepeau nimic. Îi tot dădeau înainte cu cursurile lor, colegii cei noi, profesorii. Eu, ca şi toţi cei ca mine, rumegam la nesfîrşit aceleaşi poveşti din armată care pe ele le lăsau reci. Uram armata, dar nu vorbeam decît despre ea. Parcă nu mai ştiam decît bancuri cazone, ajunsesem să le semănăm neoamenilor de care ne băteam joc. Nu reuşeam să ne detaşăm nicicum. Aveam un dispreţ profund pentru tablagiii şi ofiţerii mei, pentru toţi toalemajorii şi coloneii care-mi mîncaseră zilele, dar îi visam noapte de noapte, altceva nu aveam în cap. Fără să facă mare lucru, prin simpla lor existenţă, ne îndobitociseră suficient ca să ajungem să trăim numai în lumea lor. Revelionul a fost, fireşte, o beţie cruntă, întîi veselă, apoi din ce în ce mai tristă, cu colegii de baterie şi cu ce fete reuşise fiecare să aducă. O jale. Cam la fel se întîmplă, de multe ori, în discuţiile cu amici străini despre România. În timp ce încerc să explic ce-i aici, am senzaţia că mă împotmolesc din ce în ce mai mult într-un provincialism din care nu mai pot ieşi. Fără să vreau, invoc mereu excepţionalitatea situaţiei noastre. Undeva, pitită sub crusta subţire a argumentaţiei, stă ipoteza nemărturisită că celălalt nu are cum să ne înţeleagă. Şi, într-adevăr, dar probabil nu din vina lui, chiar nu înţelege. Mai mult, după o vreme, nici nu-l mai interesează peroraţia noastră repetat autoreferenţială. Observ tipul acesta de discurs la mulţi alţii şi îl surprind şi la