Sunt cel mai necâştigător model de femeie. N-am fost niciodată o frumuseţe. Nu cred că ar putea spune decât vreun bărbat care m-a iubit cu adevărat că sunt o femeie frumoasă. Pentru restul lumii sunt ori urâtă (dacă mă urăşti foarte tare numai-tu-ştii-de-ce), ori o gagică mişto... ori o muiere interesantă, ori pur şi simplu Femeie.
Deşi la proba cu măsurătoarea trec bine - am înălţimea potrivită, kilogramele potrivite, glezna fină şi talia mică, la proba accesibilităţii nu prea am avut şanse. Nu ştiu să-mi dau ochii peste cap, nu ştiu să mă prefac şi nici să fiu neajutorată. Dimpotrivă. Sunt modelul oribil de femeie, care se descurcă singură şi dacă a rămas în pană cu maşina, şi dacă s-a rătăcit noaptea cu motorul prin pădure, şi dacă trebuie să scrie romane cu copilul pe genunchi, şi cu mâncarea pe foc, în timp ce se încinge fierul de călcat şi se anunţă 10 musafiri hămesiţi la cină.
N-am învăţat nici până la vârsta asta să mă plâng că mi-e greu sau să cer ceva pentru mine. De aceea, primesc rar ce am nevoie, şi când nu primesc deloc, mă resemnez şi cel mult plâng puţin în baie, în timp ce-mi îngrijesc manichiura şi pedichiura, după ce s-au culcat toţi cei de care s-a întâmplat să am grijă. De dragul lor ţin morţiş să fiu impecabilă în orice context, ceea ce e atât de uşor trecut cu vederea, căci pare... firesc. Deşi nu e.
Cand bântui prin galerii de artă sau anticariate, când mă pierd în muzee sau în librării, când stau în randul 5 la Filarmonică sau în vârful balansoarului din parcul unde-mi scot copilul, trec, cel puţin în România, drept vedeta care vrea să pară altceva decât e. În străinătate, în aceleaşi contexte, acolo unde absolut nimeni nu mă ştie, simt cum ridic sprâncene peste priviri ce nu coboară spre a evalua prosteşte, ci spre a admira. Acolo mi-e bine şi am toţi fiorii pe care femeile ca mine nu au cum să-i înce
