La prima editie a Festivalului National de Teatru de a carui selectie m-am ocupat – 2008 –, observasem deja cateva aspecte ingrijoratoare in activitatea majoritatii teatrelor pe care le vizitasem, motiv pentru care am tinut sa organizam in FNT o dezbatere numita chiar "starea teatrului romanesc", moderata de criticul de teatru Magdalena Boiangiu. Inca de la inceputul discutiei, au fost voci care au subliniat ca ar fi necesara o corectare a titulului, cuvantul "stare" ducand cu gandul la stagnare. Or, trebuie sa fim pozitivi, nu? Propunerea de inlocuire era "dinamica.. teatrului romanesc".
Acum, dupa al doilea an de calatorii teatrale prin toata tara, revin asupra discutiei cu precizarea ca mi se pare cat se poate de justa folosirea cuvantului "stare", fiindca stagnarea este, mai ales pe fondul crizei prea des invocate, dar nu numai din acest motiv, o realitate a domeniului.
Starea oamenilor
Starea generala este caracterizata de deprimare, blazare si lipsa de chef, pe alocuri chiar revolta cauzata de intarzierea maririi salariilor, prin nefunctionarea legii care a fost aprobata si care ar fi dus la cresteri importante de salarii – desigur, cu conditia sa existe si bani in conturile finantatorilor.
Lipsa de reforma a generat o scadere a nivelului de performanta a personalului artstic si o degradare a corpului tehnic, care poate primi doar salarii extrem de mici. Nici unii, nici altii nu au motivatii suficiente pentru a-si dori sa fie mai buni in ceea ce fac.
Numeroasele feluri in care managerii sunt legati de maini si de picioare si nu pot actiona liber in masurile pe care le iau duc la blazarea acestora, la descurajarea definitiva si la o functionare in virtutea inertiei. Printre aceste motive de stagnare se numara luptele permanente cu sindicatele care au loc in unele institutii, uneori fiind vorba de adevarate dictaturi ale sind
