Noimann, protagonistul celui de-al doilea roman al seriei epice începute de Nichita Danilov în 2004, era în prima carte, Tălpi. Şotronul, un personaj secundar; acolo era numit cînd Paul, cînd Edward şi, membru al grupului de la "Corso", trăia "pustietatea bîntuită de pantofi şi costume" şi folosea alcoolul ca pe un vehicul care să-l poarte "în marş" pe "drumul spre stele": atît era Noimann într-o lume a bizarului Bikinski. în Locomotiva Noimann (Editura Polirom, 2008), doctorul Noimann "gestionează" un univers ale cărui posibile repere culturale sînt Dali, Bruegel, Bosch, Kafka, filmele horror (de bună calitate), Freud sau filmele de animaţie (ca în scena memorabilă a piciorului însufleţit); esenţa acestui univers e dedublarea ("De fapt, în acelaşi timp, existau acolo, în el, doi Noimanni", se spune la un moment dat; prenumele e al realului, în vreme ce numele personajului e halucinaţia acestuia: Paul Noimann e, aici, Paul şi Noimann care aparţin unor lumi în conflict, ei se despart, au chiar soţii cu nume diferite: Mathilda e soţia lui Paul, în timp ce Lilith e nevasta lui Noimann). Şi aceasta pentru că romanul vizează subconştientul fiinţei, bîntuit de proiecţiile halucinatorii ale Celuilalt (narator ori personaj); dilema fiecăruia e formulată astfel de naratorul însuşi: "Cu lucrurile concrete te mai poţi lupta, dar cu abstracţiunile ce faci?! Cu cît încerci să le alungi, cu atît te împotmoleşti mai tare în ele"; plecînd din acest semn de întrebare, personajul e trecut în ceea ce aş numi irealitatea realităţii, în care naratorul, dictatorial, îşi instalează protagoniştii: "Realitatea, pentru a putea exista, are nevoie, pe zi ce trece, de o doză de irealitate din ce în ce mai consistentă. Celulele realităţii noastre anoste s-au obişnuit să-şi primească doza zilnică de vid mai mult sau mai puţin imaginar. Suntem obişnuiţi să trăim la o anumită tensiune. Pentru a