Pentru literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Macedonski reprezintă o apariţie miraculoasă. Mai întîi biografic: după ce în prima jumătate a scris versuri nesemnificative, mimetice şi egolatre, a trăit o revelaţie de aparenţe inexplicabile în jurul anului 1890; de acum încolo, din poet mediocru devine poet remarcabil, uneori extraordinar. La poeţii autentici, asemenea descoperire tardivă a propriei esenţe se întîmplă rar - şi ea nu se întîmplase pînă atunci niciodată în literatura română.

Miracolul a continuat şi pe altă latură: imediat ce ajunge poet antologic, adică după anul 1890, Macedonski devine singurul scriitor român al momentului care propune un tip de inspiraţie şi de vers opuse celor lui Eminescu. Refuzînd eminescianismul, Macedonski imaginează atunci o lume poetică, fără legături cu romantismul şi întoarsă în mod decis spre viitor.

Configuraţia generală a literaturii române din ultimele decenii ale secolului ne obligă să îi examinăm pe Macedonski şi pe Eminescu sub aspectul a doi scriitori în relaţie speculară. Cînd poetul Nopţilor începe să scrie o poezie cu adevărat reuşită, Eminescu încetase din viaţă. Simplă coincidenţă? Istoria literară este domeniul unde coincidenţele pure aproape nu există. Cele două figuri emblematice ale versului românesc se întîlniseră însă - fără a recunoaşte - cu mult timp înainte. Cînd, în vara lui 1870, Macedonski ajungea la Viena cu gîndul de a urma acolo cursurile Facultăţii de Litere, Eminescu se afla deja de cîteva luni în capitala Imperiului, aspira avid cultura germană şi cultura universală, profita de fiecare zi vieneză. S-ar zice că respingerea reciprocă a avut loc chiar atunci. Cunoscător doar aproximativ al limbii germane, Macedonski părăseşte curînd Viena într-o opţiune concomitent geografică şi simbolică: după doar cîteva luni, el lua drumul Italiei, al Sudulu