Poate că nicăieri nu se vede mai bine scurtimea distanţei de la mistere la fleacuri ca-n replica de părinte sîcîit cu prostii a Demiurgului: "Nu-mi cere semne şi minuni/ Care n-au chip şi nume." Minuni, adică schimbări la faţă şi mofturi, în acelaşi timp. Ţara Minunilor împlineşte dorinţele derizorii, tot atît cît marile năzuinţi. Vindecă de complexe, fie ele fiicele sublimului, sau ale ridicolului. Acolo, unde totul se poate şi nimic nu mai are preţul de dincoace de oglindă, şi-ar găsi, pesemne, locul Inventatorul iubirii, urmat de Parcurg imposibilul şi de Moartea moartă, volumul lui Gherasim Luca de la Negarea Negaţiei, din 1945.

Inventatorul iubirii, prima, şi cea mai coerentă, dintre părţile volumului, denunţă complexul lui Oedip. Complexul tragediilor par ignorance. Nu este un ştiutor, cel care se teme de această alunecare în păcatul neamului generic. De aici angoasa, de aici disperarea şi o anume beţie de cuvinte, încercînd să învăluie în coconi de argumente absurdul unui gest final şi definitiv: "dela o tâmplă la alta, sângele sinuciderii mele virtuale se scurge negru, vitriolant şi tăcut, ca şi cum m'am sinucis realmente, gloanţele traversează zi şi noapte creerul meu, smulgând terminaţiunile nervului optic, acustic, tactil, aceste limite, şi răspândind în tot craniul un miros de pulbere arsă, de sânge închegat, de haos. Port cu o eleganţă specială acest cap de sinucigaş pe umeri şi mut dintr'un loc în altul un zâmbet infam, otrăvind pe o rază de mai mulţi kilometri respiraţia fiinţelor şi a lucrurilor." (p. 11). Profesiune de credinţă, pusă pe hîrtie cu superbia unui convins? Mai degrabă o teamă de complexele înstăpînite, de ascuţimea privirii, de fineţea auzului. De care nici Parcurg imposibilul, cu toată retorica de conchistador al vidului, nu scapă: "după ce am suprapus vidul meu teoretic, disperant, reflectându-l ca într'o oglindă a oglinzi