Aparent anacronică, lira lui Miron Kiropol, una dintre cele mai importante pe care le avem azi, se întoarce cutezător spre un glorios moment poetic, cel al romantismului german. Pe strunele ei prind fiinţă nu o dată imagini muzicale ce sintetizează energia creatoare la modul unei voluptuos-dureroase eliberări de materie, a producerii unei atmosfere a spiritului (Jean Paul numea muzica o "poezie a aerului"). Principiul melic, conţinînd vagul sugestiv, indefinitul propice reveriei dar şi meditaţiei, a fost resimţit de Novalis drept o expresie a înrudirii funciare a artelor în strădania lor de-a capta vibraţiile vieţii noastre lăuntrice: "Orice frază generală, imprecisă, are ceva muzical. Ea provoacă fantezii filosofice - fără să ducă la apariţia vreunei succesiuni determinate de idei filosofice sau a vreunei idei filosofice particulare". Pentru a-şi extinde sinecdoca reflexivă printr-o largă acoladă existenţială: "Poezia lirică este corul în drama vieţii - lumea. Poetul liric este un cor alcătuit armonios din tinereţe, bătrîneţe, bucurie, simpatie şi înţelepciune". La rîndu-i, emulul român al autorului Diotimei îşi varsă asocierile vizionare, cu tonalitate de rugă, în potirul salutar al muzicii: "Dacă aş rămîne în vidul ce de acum înainte are / A nevăzuţilor mişcare / Şi în sine străluceşte pe cînd mă contemplă / Cu văpaia sa, aş ţine / Un colocviu fără milă cu eroarea din mine, / În genunchi, cu faţa în lacrimi către templul / Prăbuşirii soarelui. / Sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de moarte, / Ascult sunetele ce mă înconjoară / Născute din mîinile tale, cu pudică / Soartă, căci ele îmi devin gîtlej. /Slujitorii surîsului curăţă de pe sabie rugina. / Acum din oţel se plămădeşte o muzică / Sau mai curînd al florilor miez" (Dacă aş rămîne în vidul ce de acum înainte are...). Muzicienii apar în rolul unor consolatoare duhuri sepulcrale: "Şi iată vin muzicienii