C.C./A.M.: Am dori să pornim cu o întrebare legată de ceea ce domnul Esterházy a afirmat în cadrul colocviului de la Neptun axat pe relaţia dintre politică/politic şi literatură. Ce rol joacă ironia în raport cu politicul în romanele dumneavoastră?

P.E.: Mai întâi ar trebui să definim ce este politicul, politica. Ce este politicul noi am învăţat înainte de '90. Cred că este cu totul altceva decât ceea ce trebuie să înţelegem acum prin politică. Înainte de '90 prin politicieni înţelegeam infractori de drept comun, iar prin politică înţelegeam acel fenomen care ne viola viaţa de zi cu zi. Era vorba de anumite perioade, iar densitatea acestor perioade varia de la o ţară la alta. Această stare încinsă determina o anumită intensitate, intensitatea vorbirii/dialogului în diferite ţări. Într-o dictatură "normală" nu se poate comunica, vorbirea, dialogul nu poate avea loc. Într-o dictatură "normală" rămâne doar întunericul. În Ungaria o perioadă de acest fel a fost în anii '50, respectiv după '56 până în '62, '63. Ceea ce am cunoscut eu era deja o variantă soft a dictaturii. Limba dictaturii puternice/hard, intense este liniştea. Limba dictaturii soft sunt diferitele forme ale tăcerii. Iar literatura are capacitatea să comunice foarte bine tăcerile. Literatura maghiară a tăcut în special în legătură cu evenimentele din 1956. O formă specială, deosebită a acestei comunicări tăcute a fost ironia. Pentru o dictatură situaţia este cât se poate de ridicolă, chiar cea mai periculoasă este atunci când devine ridicolă. Deci să stabilim, omul trăieşte fie într-o dictatură, fie într-o situaţie ridicolă. De fapt, acum îmi dau seama că am vorbit pe un ton de parcă aş fi un moşneag care discută despre un trecut foarte îndepărtat. Pentru că această luptă, acest conflict între literatură şi politic în momentul de faţă nu mai există. Într-o democraţie, segmentul politic, p