Vestea că vin ruşii a fost mai îngrozitoare decît apariţia lor în oraş. Trimişii Antihristului jefuiseră şi violaseră pe drumul lor prin Moldova, ca într-o ţară ocupată. Prin oraşe se mai abţineau ruşii, dar la ţară, unde nu-i vedea nimeni, se zicea că făceau prăpăd. Dacă apucau să se îmbete, violau şi vacile din grajduri, înainte de a le pune la fript. Nu scăpau de ei nici babele uitate de Dumnezeu. Armata română nu îndrăznea să le facă nimic noilor aliaţi. Nici nu mai avea cu cine: trupele fuseseră trimise să-i urmărească pe germani, pentru a-şi dovedi fidelitatea faţă de Naţiunile Unite. Jandarmii de prin sate primiseră consemn să nu-i provoace pe ruşi. Unii se împuşcaseră singuri de ruşine. Cei care încercaseră să păstreze ordinea, în pofida consemnului, fuseseră ucişi pe loc de soldaţii Armatei Roşii. În Bucureşti ruşilor li se organizase o primire fastuoasă, ca eliberatori, şi se spunea că mareşalul Antonescu ajunsese pe mîna lor, cadou din partea autorităţilor române.

Un prim tren militar rusesc, tras de două locomotive, a trecut prin gară spre Constanţa fără să oprească. Din cel de-al doilea s-au dat jos noii aliaţi. Nebărbieriţi, murdari de pe drum şi înfometaţi au invadat oraşul. Se pişau pe unde nimereau şi cereau hleba peste garduri. Au golit prăvăliile cu rublele lor roşii şi la bordelul din deal se aşezaseră la coadă. Erau atît de mulţi încît fetele nu făceau faţă, chiar dacă mai primeau şi cîte doi odată în camerele lor. După şase ore nesfîrşite, locomotiva eşalonului a început să şuiere. A scos mai întîi o chemare care s-a lungit aproape un minut, urmată de un semnal luminos trimis spre cer de un plutonier. Veneau ruşii în fugă de pe unde întîrziaseră. Cei care se îmbătaseră cumplit erau aduşi de după umeri de cei care se ameţiseră mai puţin.

Antihriştii aveau totuşi un Dumnezeu - poliţia lor militară, personificată d