Nici o noimă nu mai avea cenzura din România în 1989. Ce era refuzat aici putea să apară dincolo, criterii clare nu existau, cenzorii de la un judeţ puteau avea şi chiar aveau alte norme decât cei din judeţele învecinate sau de la "centru", gazetele în subordonarea UTC-ului erau mai permisive decât celelalte etc. De fapt, acest "sistem", ce trebuia să se bizuie pe un fel de capilaritate cenzorială, dura de 12 ani.
Ce va fi avut Nicolae Ceauşescu în cap atunci când în 1977 a anunţat desfiinţarea Cenzurii ca instituţie nu se poate şti. Invocată deseori, explicaţia că a vrut şi de această dată să păcălească pe toată lumea este comodă, nu însă şi plauzibilă. Teoria păcălelii, folosită pe scară largă de diverşi fabricanţi de texte mai mult sau mai puţin savante despre regimul celui de al doilea şi ultimul şef comunist al României, nu este decât o variantă locală a teoriei conspiraţiei. O variantă moftologică, dacă ne gândim că moftologia este unul dintre cele mai caracteristice produse intelectuale ale locului. Mai mult chiar decât teoria conspiraţiei, teoria păcălelii absolvă integral de responsabilitate şi conferă totodată un nimb de victimă angelică. De-o parte, Păcălitorul (şi, eventual, acoliţii lui), de cealaltă, păcăliţii. Inocenţii, blajinii, bunii sălbatici înşelaţi de Marele Şarlatan.
Nu se ştie nici dacă Nicolae Ceauşescu premeditase acest anunţ, făcut la Conferinţa Uniunii Scriitorilor din iunie 1977, ori dacă avusese, cum i se mai întâmplase, o inspiraţie de moment. Cum a fost nevoie de câteva luni bune pentru metamorfozarea anunţului politic în măsură administrativă, probabil că a doua ipoteză este mai verosimilă. Există şi un argument de context. Atunci, la începutul verii anului 1977, în România se căuta o soluţie pentru "cazul Goma". Arestat la începutul lui aprilie, Paul Goma fusese eliberat după o lună sub presiun
