Reputatul politolog Michael Shafir era în 1989 de trei ani şeful secţiei cercetare la Radio Europa Liberă. Secţie care întocmea pentru patronatul american şi cercetătorii interesaţi sinteze despre România (prezentate regulat, prin bunăvoinţa domniei sale, în ziarul nostru).
Am convorbit la Cluj-Napoca - oraşul unde s-a stabilit ca profesor şi şef de catedră la Facultatea de Studii Europene a Universităţii "Babeş-Bolyai" -, printre altele, despre fenomenul disidenţei româneşti în 1989. Aşa cum era studiat acesta din exteriorul României şi prin comparaţie cu celelalte regimuri comuniste din Europa.
A fi disident
"Disident implică totuşi să ieşi şi să exprimi public, explică profesorul Shafir. Să nu fii doar nemulţumit de situaţie. Altfel nu e disidenţă, ci bombăneală. De aceea, în paranteză fie spus, nici nu mint cei care spun «eu eram disident», dar nici adevăr nu spun. Nemulţumiţi erau toţi, până sus în CC ajunseseră să fie nemulţumiţi, dar asta nu-i face să fie disidenţi. Or, tocmai de aceea eu nu vedeam speranţe, pentru că (şi aici e vorba despre ceea ce dvs. vă ocupaţi acum, dar ceea ce mă preocupă şi pe mine din motive personale) în anul 1981, dacă nu mă înşel, am scos într-o publicaţie ştiinţifică dintre cele mai prestigioase (British Journal of Political Science) un articol sub titlul de «1968 în perspectivă comparativă». Unde arătam că toate mişcările de disidenţă din Europa de Est au început numai şi numai în partid şi că nici nu putea fi altfel, pentru că, dacă erau nemulţumiri, şi erau, slavă Domnului!, ele nu ajungeau să poată fi exprimate decât într-un jargon marxist pentru început. Merg mai departe. Cine voiaţi să facă rezistenţă marxistă în România? Noi nu am avut marxişti de la Dobrogeanu-Gherea încoace. Am găsit un singur articol, o serie de articole care încercau să facă disidenţă m
