Nu voi obosi să-i mulţumesc lui Vladimir Tismăneanu pentru nepreţuita onoare pe care mi-a făcut-o în anul 1997, când mi-a oferit şansa de a petrece o dimineaţă întreagă în compania lui Adam Michnik. Fervent ascultător al postului de radio Europa Liberă, înainte de 1989, ştiam totul despre KOR şi Solidarnosc, aflasem despre închisorile prin care a trecut, demnitatea şi fermitatea sa îmi dădeau fiori. Era unul dintre oamenii care scriseseră o pagină din istoria secolului XX, fără doza de "nebunie" a cărora poate că zidul Berlinului ar mai fi rămas ceva vreme în picioare. Pentru generaţia mea, a oamenilor lipsiţi de iluzii, ai căror vingt ans au coincis cu ultimul deceniu al puterii lui Nicolae Ceauşescu, nume precum Adam Michnik, Milovan Djilas, Leszek Kolakowski, Andrei Saharov, Lech WaÓesa, Alexandr Soljenitzîn, Vaclav Havel, Paul Goma, Monica Lovinescu, Alexandr Zinoviev făceau parte din legendă. Ei erau eroii, oamenii care, cu naturaleţe, raţional şi senin, spuneau cu voce tare ceea ce gândea toată lumea: că sistemul comunist este putred şi că în vocabularul oricărei limbi există şi cuvântul "Nu"! Pe fondul laşităţii generalizate şi al demisiilor morale venite de unde nici nu gândeai, prezenţa în spaţiul public a acestor voci era ca o ancoră de siguranţă. Vreme de ani de zile, noi toţi am ştiut că, atâta vreme cât glasurile lor pot fi auzite, nu este totul pierdut. După căderea comunismului, multă lume de la noi şi de aiurea şi-a arogat tot felul de merite. S-au făcut simpozioane, mese rotunde, reuniuni festive ale parlamentelor. Poate că a sosit timpul să se organizeze şi o celebrare a foştilor disidenţi anticomunişti din Europa Centrală şi Răsăriteană. A celor care, decenii în şir, au îndurat privaţiuni şi torturi, s-au confruntat cu oprobriul presei din ţările lor, au fost batjocoriţi şi umiliţi pentru că se încăpăţânau să spună despre alb că este alb şi de