Prima observaţie care se poate face în legătură cu pictura lui Marin Gherasim este faptul că ea nu trimite către o realitate figurativă. Reperele ei nu se regăsesc în afară, în exterior, ci în propria sa substanţă, în propria sa voinţă de a fi. Realitatea sa interioară îşi este suficientă sieşi, oferind privitorului coordonatele unei indiscutabile opacităţi. Dar, în acelaşi timp, ea funcţioneză la fel de bine ca un hublou, ca o fantă deschisă către o altă lume, adică asemenea unui mediu perfect transparent. Acest tip de ambivalenţă poate lăsa impresia că Marin Gherasim se joacă cu privitorul şi, la o analiză mai atentă el chiar o face, dar joaca lui este una gravă, el posedînd acel spirit ludic care ţine de reflexul fundamental de viaţă şi nu de unul strict tehnic şi gratuit, fără miză şi fără finalitate. Această joacă se extinde şi în spaţiul care priveşte scopul imediat al reprezentării, situat ambiguu, undeva la intersecţia motivului cu limbajul, pictorul neinteresîndu-se nici de motivul în sine, dar nici de limbajul pur şi autist. Controlînd, însă, cu multă abilitate, ambele trasee, arta sa este una în care motivul transapare, iar limbajul glisează între referinţă şi autoreferinţă, iar acest lucru poate fi observat încă de la început, mai ales în acel gen de compoziţii în care un peisaj, de pildă, reprezintă mai mult o stare interioară, un anumit tip de memorie culturală şi afectivă, şi într-o mult mai mică măsură o trimitere directă către o realitate exterioară şi tridimensională. Nici în perioada lui expresionist-folclorică nu avem de-a face cu repere etnografice sau folclorice, în sensul strict al cuvîntului, ci tot cu variante ale rememorării, cu încercarea de a repune în discuţie forme, principii, entităţi vizuale care nu pot fi regăsite în exterior, dar care pot fi animate şi justificate din exterior, în esenţă ele rămînînd realităţi interioare, reper