Vizita în România a lui Adam Michnik mi-a oferit prilejul unor confruntări amicale cu marele dizident polonez pe tema arhivelor Securităţii. După cum se ştie, Adam Michnik este adeptul tezei conform căreia dosarele de urmărire nu trebuie deschise, pentru că singurul lucru pe care-l putem afla din ele e "adevărul Securităţii." Michnik ar putea să aibă dreptate. Nu există nici o garanţie că ceea ce se află în filele mucegăite din beciurile poliţiei politice reprezintă adevărul obiectiv. Ceea ce nu pare el să observe e că tocmai despre asta e vorba: despre adevărul Securităţii, despre varianta destinelor noastre creionată decisiv de oamenii ei şi despre prizonieratul în care mulţi dintre cei implicaţi continuă să fie ţinuţi.
Deşi am întors lucrurile pe toate feţele, n-am reuşit să ghicesc motivaţia de adâncime a lui Michnik. Cred, totuşi, că în urma discuţiilor de-acum câteva săptămâni, ştiu despre ce e vorba. Explicaţia nu e nici politică, nici morală, ci emoţională. În condiţiile în care Polonia a trecut prin legea marţială, când au fost arestaţi mii de oameni, nu s-a ajuns, totuşi, la baia de sânge din România. Ceea ce, într-un surprinzător puseu creştinesc, a stârnit în Michnik o durabilă, paradoxală recunoştinţă: Securitatea trebuie iertată pentru că n-a mers cu bestialitatea până la capăt! Aşa o fi în Polonia, deşi mă îndoiesc: istoria ţării nu se reduce doar la dictatura militară a lui Jaruzelski. În România, lucrurile au avut cu totul altă evoluţie. Nu ştim nici astăzi şi - cu strădania care frizează adeseori genialitatea a procurorului Dan Voinea - nu vom şti niciodată ce s-a întâmplat în perioada anilor 1989 - 1990. Cât despre deceniile de represiune comunistă, să ne punem pofta-n cui!
Cei care-au îmbrăţişat această poziţie în cazul României sunt fie naivi, fie au o agendă ascunsă în spatele unor sofisme transparente ca o gaură î
