Ştiu un loc
Ştiu un loc unde, după ce ieşi dintr-o piaţetă,
care se umple spre seară de vocile copiilor,
dai de murmurul micii biserici din Bogliasco,
ritmând seară de seară murmurul mării.
Chipurile femeilor au toate riduri candide
vocea lor acoperă vocea valurilor,
un drum, deasupra apei, o ia,
pe lâng-un zid strălucitor,
acolo, dacă te grăbeşti, cobori pe o mică plajă,
pentru maximum două perechi, îngustă,
pietroasă, cum sunt plajele pe-aici, în Liguria.
Da, altceva e faleza spre Nervi, eleganta,
ce te scoate, după ce ai lăsat grădini terasate,
după ce a-i depăşit muzeul Luxor,
la magazine de lux..
Dar mie-mi place să vin cu tine în acest punct din univers,
unde, aproape de mare, pe o limbă de pământ
ca un antic, marinăresc mormânt,
privesc tulburat, iar şi iar, ca-n prima zi,
un desen primar, din pietre.
O roză a vânturilor,
ce-şi are originea în insula lui Foscolo,
în Zante. Iată desenul:
Libeccio grecale
australe sirocco
Lipsesc, desigur, importante personaje aeriene,
de pildă, Maestrul tuturor vânturilor, Maestrale, sau "Magíster mundi"
cel care suflă dinspre Roma, cetatea cea mai vestită, deci maestră,
lipseşte şi Ponente,
ce bate tot dinspre nord-vest,
cel alintat Ponentino de romani,
recunoscători că le răcoreşte vara oraşul,
cât despre aprigul Tramontana,
despre cumplitul, arcticul Bora,
cel care răscoleşte sălbatic golful Triestului,
dar se simte şi mai spre miazăzi,
mai bine să nu vorbim,
mă simt cu musca pe căciulă,
pentru că vin oarecum dinspre acele părţi.
Chiar Grecul suflu, Grecale, ce soseşte din ostrovul