Pe ce altă planetă puteam vedea finala de la Wimbledon?

Dacă nici după finala de la Wimbledon nu vom renunţa la stupiditatea noastră de a ne deplasa pe alte planete pentru a slăvi omul şi puterile lui, atunci înseamnă că nimic nu ne poate vindeca de bombasticism şi de neroziile lui. Federer şi Roddick au jucat un meci de-o omenie nu extraterestră, nu galactică, de o încrîncenare perfect pămînteană în frumuseţile şi erorile ei, la fel de uimitoare; atîtea schimburi entuziasmante urmate de zbîrciuri consternante, atîta noroc şi nenoroc, atîta ştiinţă a jocului şi atîta hazard, atîtea chifle umane şi atîta curaj în a nu descuraja, toate s-au adunat în acele patru ore şi un minut numai şi numai pentru a ne convinge să rămînem cu picioarele pe pămîntul din care sîntem făcuţi şi la relativităţile lui. Nu în sport, şi mai ales nu în tenisul sisifit, să căutăm absolutul. A fost un meci grozav - nu vă e suficient acest superlativ care cuprinde şi ceva groază, şi ceva uimire, şi multă bucurie? M-am uitat - e un fel de a spune, căci am vibrat cît rachetele lor - avînd mereu în auz replica aceea care însoţea tot timpul filmul cu Butch Cassidy şi Sundance Kid: “Cine sînt aceşti băieţi extraordinari?”. Federer nu a fost cu nimic mai bun decît un Roddick maturizat la maximum - ca să zic aşa - un Federer exact descris recent de Villas: “Nu mai joacă perfect ca înainte, dar e mai inteligent”. Şi cu un perceptibil noroc, care nu-i scade din bravură, dar îi poate da privirii lui Roddick o halucinaţie în plus.

A fost un meci ciudat - a conchis CTP-ul în final, dar pînă acolo prin cîte violente dezminţiri au trecut şi diagnosticile lui nu o dată trufaşe, nu o dată umile! Ca şi dînsul, cine ar fi crezut în tie-break-ul setului 2, la 6-2 pentru Andy, că se poate pierde setul? După setul 3, în care Federer fusese numit din nou extraterestru, cine mai vedea un set 4 al lui Rod