In general, povestea este cunoscută: pe 13 mai 1943 apărea in ziarul „Viata" o scrisoare semnată de câtiva tineri literati (I. Negoitescu, Radu Stanca, Stefan Aug. Doinas, Cornel Regman s.a.), in majoritate studenti la Universitatea din Cluj, aflată pe atunci in refugiu la Sibiu, ca urmare a Diktatului de la Viena. Scrisoarea era adresată lui E. Lovinescu, criticul român cu cea mai veche autoritate la data respectivă, care a văzut in ea actul de nastere al unei noi grupări, ce va intra in istoria literară sub denumirea de Cercul Literar de la Sibiu.
In perioada comunistă, cerchistii vor deveni nume marcante ale literaturii noastre, chiar dacă fără a mai putea activa cu titulatura sub care se reuniseră in 1943. In schimb, după 1989, Cercul pare să fi ajuns gruparea-vedetă a istoriografiei noastre literare, beneficiind de cinci tratări panoramice (semnate, in ordinea aparitiei, de Ilie Gutan, Petru Poantă, Ov. S. Crohmălniceanu si Klaus Heitmann, Gabriela Gavril si Cornel Ungureanu), dar si de o duzină de monografii consacrate membrilor săi.
Si totusi, istoriile literaturii române contemporane s-au arătat destul de rezervate in ceea ce priveste relevanta Cercului ca grup cultural. De pildă, in „Istoria" sa „critică...", Nicolae Manolescu se multumeste să califice miscarea drept „interesantă" – si atât. Mai generosi nu se dovediseră, inaintea sa, nici Marian Popa ori Alex. Stefănescu. De unde această reticentă? Cea mai plauzibilă explicatie ar fi aceea că, in ciuda valorii lor, semnatarii scrisorii din 1943 nu au initiat vreun curent si nici nu au propus vreo doctrină literară bine definită. De altfel, cu asta tind să fie de acord chiar monografii grupării. Bunăoară, in cartea sa consacrată „fenomenului originar" (momentul 1943-1945), Petru Poantă scria că Manifestul cerchist „reafirmă câteva adevăruri de ideologie literară foarte cunoscute si «i
