La ediţia de anul acesta a "Bookfest"-ului au fost lansate două volume conţinînd o mare parte din dosarul de Securitate al lui Noica. Mai precis, la Editura Humanitas a apărut Constantin Noica în arhiva Securităţii şi, la Editura Muzeului Literaturii Române, Noica şi Securitatea. În cazul ambelor volume, selecţia, prezentarea şi îngrijirea documentelor îi aparţin Dorei Mezdrea. Ne aflăm aşadar în posesia unui eşantion reprezentativ din stufoasa literatură operativă ce s-a adunat de-a lungul deceniilor în jurul persoanei lui Noica. Şi se cuvine să ne întrebăm cum o putem judeca.

Spun asta gîndindu-mă că o stranie ingratitudine a memoriei culturale face ca posteritatea unui autor să nu ţină seama de dorinţele lui antume. Cu alte cuvinte, dorinţa expresă a lui Noica a fost ca cercetătorii să-i ignore în chip deliberat biografia, ceea ce înseamnă că ingratitudinea noastră pare să atingă, în cazul lui, un prag neaşteptat de dureros. Pe de altă parte, volumele ce-i alcătuiesc dosarul de Securitate, oricît de abjecte ar fi în privinţa intruziunii în viaţa lui privată, reprezintă o cronică amănunţită a biografiei sale. Şi atunci cum să nu te întrebi dacă editarea lor este o greşeală culturală sau, dimpotrivă, dacă, publicîndu-le, nu săvîrşim o pia fraus - o greşeală pioasă - în urma căreia imaginea filozofului are de cîştigat. Pe scurt, încălcîndu-i dorinţa, ne arătăm ingratitudinea sau, din contră, ne dovedim interesul faţă de memoria lui?

Dacă ar fi să dăm ascultare dorinţei sale testamentare - într-o însemnare publicată postum, în 1988, în revista Viaţa românească, Noica le cerea exegeţilor să-i caute spiritul exclusiv în opera scrisă, ocolindu-i cu totul viaţa - dacă i-am respecta dorinţa, nici un rînd din dosarul său nu ar trebui luat în seamă. Numai că, oricît de reverenţioşi am fi faţă de memoria lui, trebuie să recunoaştem că Noica, rec