Marcel Proust avea oroare - cum toată lumea ştie, chiar şi cei ce nu s-au obosit să-l citească - de "critica biografică", de revelarea în plină lumină a intimităţii creatorilor (singură opera contează, nu-i aşa?). Mă întreb ce ar gândi despre cea mai recentă şi îndeajuns de indiscretă biografie a sa, întinsă confortabil pe aproape opt sute de pagini, apărută la editura Perrin, sub semnătura lui Ghislain de Diesbach. Ar putea împinge detaşarea de sine atât de departe, şi-ar putea stăpâni o clipă oroarea şi indignarea - provocate de darea pe faţă a secretelor existenţei sale - spre a recunoaşte, măcar atât, că e "bine scrisă"? Sau că - bine sau rău scrisă - nu-i subminează reputaţia şi nu se pune în calea unei exacte înţelegeri a operei? Fac un prudent pas înainte şi afirm că o astfel de investigaţie - care este în primul rând o tentativă de a descrie şi restaura lumea cunoscută şi frecventată de marele scriitor, cu precădere cea a saloanelor pariziene, a "figurilor" epocii, nesăţios observate, re-modelate şi re-inventate în În căutarea timpului pierdut, dar care aici apar în stricta şi adesea "biata" lor realitate - ar trebui să constituie pentru scriitorul conştient de ce a făcut, de ce a fost în stare să "scoată" din ele (şi cu certitudine "conştiinţa" aceasta nu-i lipsea deloc!) un motiv de contemplaţie satisfăcută, de îngândurare orgolioasă la culme... Ce a fost această lume în datele ei originare şi ce a "devenit" ea sub puterea "sărmanului Marcel" (abia dacă acceptat şi privit de ea cu condescendenţă), sub puterea imaginarului proustian, capabil să-i dea cu totul altă dimensiune şi "importanţă" decât a avut în realitate - o realitate pe care nu din roman o putem extrage, ci "doar" dintr-o astfel de reconstrucţie "biografică", servind şi "flatând" - prin simplă juxtapunere - opera şi pe autorul ei... E poate semnificativ faptul că supărarea lui Proust pe "c