Dintre cărţile de poezie ale lui Radu Cange (n.1943) amintim "Sufletul în palmă" (Editura Eminescu, 1995), "Un poem pentru cel care vine" (Editura MLR, 2003), "Lebăda şi magnolia" (Editura MLR, 2006). Despre "Râsete în infern" (Editura Eminescu, 1998) scriam la timpul cuvenit că poetul face doar aparent o pantomimă bacoviană, originalitatea versurilor fiind limpede, inclusiv prin schimbarea de polaritate a unui simbol dominant, cum ar fi cel al lebedei. Nici vorbă de act stenic, creator, masculin, diurn, şi nici de extaz feminin lunar, ci de o presimţire a împreunării cu arhetipul androgin, întrepătrundere între nedesăvârşirea omului şi perfecţiunea autosuficientă, mortală a sferelor. Volumul Elegiile negre (Editura Tibo, 2008, ll0 p., cu un text în loc de postfaţă semnat de N. Oprea, apărut în 2004) alcătuit din două secţiuni "Poeme în singurătate" şi "Elegiile negre" (XXXIII plus "Ultima elegie") conturează un acelaşi autor cu fundaluri simbolice şi memorie arhaică: "Marea se dezbracă/ de fiecare val, până când/ rămâne goală./ Oricum, nimic/ nu o poate desprinde din/ îmbrăţişarea pământului/ din înlănţuirea cerului/, din fuga magică a ochilor tăi/ rătăciţi sub paşii pe care/ luna străină şi i-a uitat pe ţărm.". Străvechile şi neştirbitele legături dintre lună, mare, cer şi fiinţa umană, dintre sideral, marin şi contemplaţia înfiorată cu ochii sufletului a uneia dintre marile enigme ale Creaţiei, îşi dau mâna cu motivul durerii universale inaugurat de Leopardi şi continuat de Eminescu, Ion Vinea, Marino Piazzolla, Ungaretti ş.a.
Textele poetice au adesea intensitatea unor silogisme-şarade iluminate de un duh sumbru , orfic, poate cel al lui Rimbaud sau Lautréamont:"Ca şi cum mi-aşi aduna/oasele cu mâna/mâna adunându-se pe sine, ce să mai spun în cuvinte,/când tu nu mai încapi/ în imaginea lor". Spectacolul oferit de Radu Cange este o explorare a
