Litoralul românesc reprezenta pentru ea concediul ideal. De şapte ani, acesta este locul care îi asigură traiul pentru tot restul anului. Nu şi-a imaginat niciodată că ar putea să aibă pe mână un restaurant cu aproape 20 de angajaţi, în primul rând pentru că nu prea ştie să gătească şi, apoi, nu şi-a testat niciodată capacităţile organizatorice.

Nu a trebuit să înveţe să devină cârciumăreasă, a fost trăsătură de familie. Sora, cu 10 ani mai mare decât ea, avea un restaurant la mare care mergea destul de bine şi încă o casă în faţa cârciumii, nefolosită. Marilena a transformat-o într-un alt restaurant, fără teamă că în felul acesta şi-ar putea falimenta sora. „Niciodată nu ne-am furat una alteia clienţii. Meniurile sunt diferite şi avem clienţi fideli“, spune simplu Marilena, distrugând orice urmă de rivalitate.

În timp, ea a învăţat că într-un restaurant trebuie să investeşti mereu, iar un client îl fidelizezi prin mâncare de calitate. „La ora 9 dimineaţa, am în burtă patru ciorbe, tochitură, sarmale şi alte mâncăruri. Nu se găteşte nimic fără să nu gust din ele“, spune Marilena. Şi cum orice lucru bun se face prin sacrificiu, Marilena s-a pricopsit, de pe urma gustatului, cu câteva kilograme în plus. Terasa a primit numele băieţelului ei de patru ani, unul dintre cei mai pretenţioşi clienţi ai localului.

Test pentru bucătari: tăiatul cepei

Deşi recunoaşte că găteşte rar pentru că nu prea-i iese, Marilena se laudă, în schimb, cu capacitatea de a aprecia o mâncare bună. „Dacă gust şi nu-mi place, pun bucătarul să facă altă mâncare, deşi recunosc că eu nu aş şti s-o fac“, spune Marilena.

Dar se pricepe la oameni. Dacă la început câţiva bucătari falşi au reuşit s-o păcălească, acum se prinde din prima cine are experienţă şi cine e doar cu diplomă. „Îl pun să-mi facă o omletă, să taie o ceapă şi o varză. Îmi dau