Aş vrea să citesc o carte despre psihologia urmaşilor unor oameni de seamă. Nu cred să se fi scris, pentru că adevărurile unei astfel de cărţi ar fi de nesuportat. Majoritatea celor care moştenesc nume mari descoperă că beneficiile pot fi în egală măsură nişte poveri. Cazurile în care copiii sunt la fel de vestiţi ca părinţii şi întregesc gloria numelui ţin de excepţia care întăreşte regula.

Problema nu e atât la moştenitori, cât la adoratorii oamenilor celebri. Iubitorii lui Ion Luca Caragiale se simt mai îndeptăţiţi la un punct de vedere partizan despre unicitatea dramaturgului, decât Matei Caragiale, şi sunt gata oricând să pună în discuţie ierarhia tată-fiu. Cititorii se simt adesea mai urmaşi ca urmaşii de sânge.

Marie France Ionesco le intezice românilor să cinstească suta de ani de la naşterea scriitorului, în condiţia acestuia de născut şi crescut român. Nu-i treaba mea să sancţionez fervoarea cu care fiica lui Ionesco gestionează în favoarea spiritualităţii franceze legatul de familie. Nu-s nici de partea celor care o anatemizează pe fiică, pentru că se pune de-a curmezişul unei sărbătoriri în România.

O exagerare nu rezolvă altă exagerare. Mai mult, aş spune că e păcat să-l faci pe Ionesco doar scriitor francez, câtă vreme e creator de patrimoniu cultural mondial. Am însă nişte motive de a mă pronunţa într-o privinţă şi anume într-o supărare pe sat a maestrului, pe care fiica şi-o însuşeşte ca pe un drept de urmaş. În urmă cu jumătate de an, am căpătat, la Paris, de la un vecin al locuinţei Ioneştilor, un sac cu tot felul de documente şi scrieri cu autograf trimise marelui literat de români şi de franţuji de toată mâna.

Jumătate din hârtii fuseseră făcute bucăţele de furia postumă a fiicei, însă cele care scăpaseră întregi îi scuzau cumva simţămintele. Am vrut să donez sacul acela cu mărturii de toată mâna