In satele de pe culmile Apusenilor, oamenii mai cred in descantece si in balauri
Puterea de a vedea Nevazutul. Am descoperit in Muntii Apuseni un soi de oameni care mai au inca aceasta putere. Risipiti in cotloanele muntilor, pe piscuri sau in vaioage salbaticite, ei inca mai traiesc in catune de doua-trei case. Ca sa ajungi la ei trebuie sa urci pe poteci de munte de cateva palme sau sa o iei pe drumuri ce traverseaza paduri insingurate si munti nelocuiti.
Oamenii din Apuseni sunt aparte: au puteri pe care noi, cei ce traim la oras, le-am pierdut. Ochii lor au ceva salbatic si vechi, curat si puternic. Ei vad ceea ce noi nu mai putem vedea: lucruri magice, care se intampla in jur. Probabil am avut cu totii aceasta deprindere, dar huzurul urban, atentia indreptata catre lucruri marunte, grijile zilei si alte incalcituri ale vietii moderne ne-au facut sa o pierdem. Oamenii acestia din munti, traind risipiti in salbaticie, mai au puterea de a vedea si de a simti fiinte fantastice, de a percepe o realitate considerata magica, dar care pentru ei este concreta, fireasca. Ei sunt ultimii pastratori ai cheilor ce deschid usile tainice ale realitatii. Cand ultimul dintre ei va disparea, noi toti vom fi mai saraci cu o lume: cea de dincolo de obiecte, cea nevazuta.
Ciubararul
Era unu care facuse patru ciubarute si noi eram cu el la drum. Mergeam la campie, la tara, cum ii spunem pe-aici la Baragan. Mergeam numa pe jos si dormeam in fanete si in grajduri, la oameni. Si nici n-am plecat bine si o pornit a fulgera si a trasni pe langa noi. Am inceput a ne-ntreba care are ceva ciubere facute de sarbatorile sfinte, ca nu era saga. Si o zis unu, iaca, am eu ciubere de asta iarna. Si numa ce le-o adus si le-o asezat mai incolo de noi, ca ne era frica. Nu o apucat omu sa se-ntoarca la loc, ca exact pe-alea le-o trasnit, de nici prafu nu o ramas
