Citesc, ca pe un roman poliţist, primul volum al memoriilor lui Ioan Talpeş. Rod al unei colaborări mai mult decât fructuoase cu gazetarul Horia Alexandrescu, un „iscoditor” de profesie, volumul „În umbra marelui Hidalgo” reprezintă punctul de plecare al unei serii ce se va întinde pe parcursul a nu mai puţin de şase volume, acoperind perioada Revoluţiei şi anii de istorie contemporană care au urmat. Ioan Talpeş nu este un memorialist, ci un istoric de profesie, de unde şi rigoarea faptelor compuse într-o cronologie strictă şi cu aparatul critic corespunzător. Melanjul acesta dintre curiozitatea gazetarului şi rigoarea istoricului produce un op în care locul speculaţiilor este luat de fapte, iar analiza evenimentelor se situează pe palierul izvoarelor autorizate. Probabil că cei care vor scrie istoria completă şi complexă a acestor ani nu vor putea face abstracţie de memoriile extrem de exacte ale istoricului Talpeş. Şi, poate, una dintre cele mai pertinente contribuţii, până la acest moment, rămâne aceea că soarta României s-a decis nu la Malta, ci la Kiev, şi nu între Bush şi Gorbaciov, ci între Gorbaciov şi Mitterand. De altfel, Talpeş citează documente din arhivele americane din care reiese că la Washington se luase hotărârea ca România să nu mai fie considerată favorita din blocul sovietic, fiind mutată pe ultimul loc al atenţiei SUA, cu 8 luni înainte de întâlnirea de la Malta. Sau capitolul dedicat „marelui patriot” Pacepa, cel care pretinde, alături de armele de vânătoare confiscate şi recunoaşterea meritelor sale în demolarea regimului Ceauşescu, pe care-l servise cu suficientă credinţă până la defecţiune.

Este notoriu faptul că Talpeş a fost unul dintre puţinii politicieni români care s-au opus deschis presiunilor făcute de americani pentru „reabilitarea” lui Pacepa. Şi a făcut-o cu argumentele specialistului – nu numai ca istoric, dar şi ca şe