Zilele trecute, „New York Times” a anunţat decizia de a taxa utilizatorii pentru o parte din servicii.
Decizia vine după o serie de reflecţii ale magnatului Rupert Murdoch pe aceeaşi temă şi, simptomatic, în aceleaşi zile în care Chris Anderson, redactorul-şef de la „Wired”, şi-a lansat un volum despre „freeconomics”, economia gratuităţii sau a gratisului, intitulat previzibil „Free” şi pus la dispoziţia utilizatorilor tot gratis, pe Scribd.com. Există o economie sau măcar procese economice în care nu intervin schimburile financiare? Paradoxal, da, iar efectele asupra acumulării de valoare monetară pot fi atât bune, cât şi rele. Chris Anderson oferă inclusiv o clasificare a proceselor economice gratuite:
- Freemium: versiuni gratuite şi cu plată ale aceluiaşi produs, de obicei servicii de internet sau programe de calculator. De la un punct încolo, anumite facilităţi, zone ale unui site etc. costă. E ceea ce intenţionează să facă „New York Times”.
- Reclama: alimentează televiziunile şi internetul integral şi, în bună parte, presa scrisă. Există şi ziare gratuite, la fel cum există posturi pentru care plătim mici sume lunare.
- Subsidii încrucişate: produse gratuite care te determină să plăteşti pentru altceva. Lanţul Wal-Mart oferă, de pildă, un DVD nou şi atrăgător foarte ieftin, pentru a te aduce în magazin. Companiile de telefonie mobilă pot oferi aparate gratuite în schimbul abonamentelor care le aduc profit.
- Costuri marginale zero: distribuţia ajunge să coste aproape nimic, ca în cazul muzicii disponibile pe internet. Costurile digitale sunt neglijabile faţă de fabricarea unui CD, stocarea fizică a acestuia şi distribuţia în magazine.
- Schimburi de muncă: survin atunci când utilizarea unui serviciu creează valoare. Aşa se petrece cu sistemele de rating ca Digg.com, voturile de pe Ya
