Unul dintre cei mai prestigiosi comentatori ai cotidianului The New York Times, Roger Cohen, a publicat, saptamana trecuta, un spiritual articol inspirat de cele mai recente manifestari pamantene ale fenomenului Federer.

"Dupa ce a pierdut 16 meciuri consecutive in fata lui Jimmy Connors, iar apoi a realizat inimaginabilul invingandu-l in cel de-al saptesprezecelea, Vitas Gerulaitis a exclamat: "Fie ca aceasta sa fie o lectie pentru intreaga lume. Nimeni nu il bate pe Vitas Gerulaitis de 17 ori la rand!". Este dovada ca tenisul poate fi un sport nimicitor.

Andy Roddick a experimentat, probabil, aceasi senzatie de scufundare in abis ca si Gerulaitis, pe parcursul celor 19 infrangeri din 21 de meciuri in fata lui Roger Federer. In timpul intalnirilor dintre cei doi, Roddick, care se chinuia in van sa rupa ritmul invariabil al jocului sau, parea un tip care pur si simplu se lovea cu capul de zid, iar si iar.

Lucrurile au stat altfel in duminica epopeica in care s-a jucat finala din acest an de la Wimbledon. Un Roddick mai agil, mai inteligent, mai perseverent in a-si atinge scopul a jucat partida vietii sale, adjudecandu-si patru mingi de set si metamorfozandu-si reverul intr-o arma suprinzatoare. Doar ca "masina" Federer a fost de neoprit.

Teoria ca Federer nu ar fi cel mai mare jucator de tenis din toate timpurile a fost pur si simplu nimicita.

Nu e vorba doar de faptul ca Federer a castigat pana acum cinci U.S Open, trei Australian Open, un French Open si sase turnee Wimbledon – un record de 15 titluri de Grand Slam care-l detroneaza pe Peter Sampras. Nu e vorba doar de cele 21 de seminfinale consecutive de Grand Slam. Nu e vorba nici de constantul joc perfect, nici de misterioasa sa sincronizare, nici de unghiurile imposibile, nici de dexteritatea aproape nostima.

La mijloc e altceva. Oamenii dezvolta o obsesie pentru Fed