La o întîlnire din cadrul unui proiect cu fonduri europene, un tînăr din Barcelona m-a întrebat de unde sînt, din România. I-am răspuns, fără să mă gîndesc prea mult: "Din Bucureşti, însă e un oraş care nu-mi place şi pe care nu ţi-l recomand!". Spaniolul a rîs: "Toţi românii pe care i-am întîlnit sînt din Bucureşti şi toţi ţin să precizeze cît de mult îl urăsc...", apoi a trecut cu nonşalanţă la următorul interlocutor, pentru a afla de unde este, din Bulgaria. Aceste conversaţii tipice pentru aşa-zisele multicultural meetings sînt, de regulă, plictisitoare şi de conjunctură, nimeni nu este cu adevărat interesat de ţara de provenienţă a celuilalt, cu atît mai puţin de părerea lui despre oraşul său natal pe care îl va vizita probabil, absolut din întîmplare, la o viitoare întîlnire "de proiect". După un "sejur" de trei-patru zile va reţine: o cameră de hotel, sala în care are loc întîlnirea şi mici amănunte legate de catering, o excursie pînă la Casa Poporului şi alte mai puţin impozante rămăşiţe ale unui regim comunist, o cină "tradiţională" şi paharele de vin băute în plus, după regulile socializării, care îi vor da brusc senzaţia că totul în jurul său este extrem de pitoresc, iar a doua zi nu va mai simţi decît vagi dureri de cap. Bucureştiul său "de week-end" este cu totul altul decît cel al nostru, al locuitorilor săi. N-avem un fluviu pe care să ne plimbăm cu bărcuţa, n-avem străzi personalizate de un trecut sau măcar de prezent şi de oamenii de acum care ar putea să inventeze ceva pentru a lăsa o amprentă, n-avem muzee "de 5 stele", aparent n-avem nimic.
Însă un alt proiect " "Povestind Bucureştiul"", în care m-am implicat recent, mi-a schimbat oarecum acea atitudine "provincială", oarecum jenată a celui care locuieşte într-un sat ceva mai mare, cu care nu se poate lăuda în faţa unui străin ce trăieşte într-un oraş în adevăratul sens al cuvîntului, c
