Pentru toate există o primă dată. Prima dată când am văzut o puţă a fost la grădiniţă. În timp ce supraveghetoarea slinoasă şi puhavă şi molfăia mărul bot de iepure (uitându-mă înapoi astăzi mă gândesc că probabil ăla era şi singurul bot pe care biata femeie ştia să-l folosească), neastâmpăraţii se piteau ca să lămurească misterul separării toaletelor.
Acţiunea era declarată secret de stat şi pecetluită ferm sub constrângerea excluderii din grupul de joacă. Atunci am văzut prima puţă. Puţa inocenţei.
Asta nu mă-mpiedica să-mi sucesc gâtul toată holbându-mă pe gaura cheii ca să văd ce face tata încuiat în baie. Mama nu se-ncuia. De ce? Încă o mare-ntrebare a-nceputului. Deşi niciodată n-am găsit curios că mama şi tata n-au acelaşi serviciu. Mă rog. Mama m-a pârât. Soluţia de urgenţă a fost popularea găurii cheii cu hârtie igienică. Totul devenise limpede: tata se-ntâlnea în baie cu extratereştrii.
Era un monstru de care trebuia să ne ferim cu preţul vieţii. Cazul devenea serios, aşa că s-a decis, întru astâmpărul curiozităţii mele, ca tata să lase o dată uşa descuiată. Am dat buzna cu nesaţ. Nici prin cap nu mi-a trecut că tata are puţă. Tata avea un toiag.
Situaţia devenea alarmantă. Odată extratereştrii dispăruţi din peisaj şi totodată direct proporţional cu creşterea zvăpăielii mele de copil, taică-meu a decis că e cazul să ordoneze haosul. Nu cu bau-bau, care a fost persona non grata în copilăria mea, ci cu schimbatul foii şi milităria dată jos din pod. Foaia mă panica grav. Tata citea mult şi la fiecare pagină trăiam cu convingerea că se petrece ireparabilul.
Totodată, tata era un individ foarte puternic. El deţinea atât un pod (locuiam la bloc) cât şi o întreagă armată. Era şi hain. Ţinea o groază de oameni (milităria) închişi în tâmpitul de pod, urmând să-i asmută asupra mea la momentul potrivit.
