Fostul secretar de stat american Zbigniew Brzezinski, a avut dreptate: astăzi, China este a doua după Statele Unite. Ministrul britanic de Externe, David Miliband, a afirmat, în mai, pentru The Guardian: China este „puterea indispensabilă a secolului XXI" şi în câteva decenii va deveni una dintre cele două „puteri care contează". Aceasta este cea mai directă recunoaştere din partea unui lider occidental a poziţiei ascendente a Chinei în ordinea globală.
„Istoricii vor privi înapoi în 2009 şi vor vedea că statul chinez a jucat un rol incredibil de important în stabilizarea capitalismului global. (...) Există şi o glumă care spune: «După 1989, capitalismul a salvat China. După 2009, China a salvat capitalismul»„, a spus şeful diplomaţiei britanice, David Miliband. China însă nu va înlocui Statele Unite, ci mai curând se va alătura lor. Pentru că are un venit pe locuitor scăzut, nu va deveni rivalul SUA, a explicat el. „Europa nu a fost suficient de strategică în relaţia ei cu China", a regretat Miliband.
DE LA BOLUL DE OREZ LA DOUĂ CASE
Pentru a ajunge la statutul de putere mondială, au fost necesare decenii de sacrificii, eforturi titanice şi mai ales reforme. China de astăzi, ţara cu al treilea PIB din lume în 2008, s-a construit cu „sudoare şi sânge", cu hărnicie, pragmatism, eficienţă, uneori cu derapaje, dar cu competenţă, coerenţă şi credinţă fanatică în urmărirea scopului propus.
În iunie, când o delegaţie de jurnalişti din şase ţări central şi est-europene a vizitat China, România fiind prezentă prin Jurnalul Naţional, ţara se pregătea de sărbătoare: statul fondat de Mao Zedong împlineşte anul acesta 60 de ani. Chinezii au ce sărbători. S-a pornit de la un nivel extrem de scăzut, anume de la asigurarea bolului de orez fiecărui om din miliardul de locuitori.
A trebuit apoi să se asigure măcar o pereche de tenişi fiecărui chinez. A
