Cred că relaţia medic-pacient, în România, are un pattern relativ particular, influenţată fiind de toate datele unei societăţi post-comuniste. Urmele unui trecut marcat de trauma unui regim totalitar se regăsesc încă în modul patologic şi disfuncţional de interacţiune umană din societatea de astăzi, în maniera în care sînt gestionate relaţiile de putere (şi relaţia terapeutică este o relaţie de putere), şi în remanenţa, în memoria colectivă, a unor decenii de "omogenizare prin triturare" " cum spunea Ion Vianu " care au condus la uniformizare socială artificială şi forţată. La acestea se adaugă, în prezent, la nivel instituţional, absenţa oricărei viziuni de perspectivă şi a unui program coerent de redresare a sistemului sanitar, dar şi lipsa de viziune şi de bună-credinţă a clasei politice, care, de orice culoare ar fi, se află într-o continuă şi vorace luptă pentru putere.

Există o întreagă literatură despre istoricul relaţiei medic-pacient de-a lungul timpului şi despre modul în care variază această relaţie de la o epocă la alta. Pentru că este evident că interacţiunea clinică nu este constantă, imuabilă în timp, ci este într-o permanentă schimbare determinată, aşa cum arată un studiu al Universităţii Queensland (autor Sally Wilde, The Lancet, 2005), de contextul instituţional şi financiar caracteristic fiecărei perioade. Studii realizate în acest sens, între anii 1960 şi 1970, surprind evoluţia relaţiei medic-pacient, de la medicina de secol XVIII " la patul şi la domiciliul bolnavului (bedside medicine), la medicina de secol XIX " instituţionalizată, în care interacţiunea clinică are loc într-un cadrul oficial, formalizat, în spitale şi clinici, pînă la medicina de secol XX " cînd interacţiunea clinică devine mediată de o varietate de instrumente şi de tehnologii medicale din ce în ce mai sofisticate.

Puterea terapeutică

Ceea ce se doreşte