Nu cu multe săptămîni în urmă, am avut plăcerea de a fi gazda unei conferinţe susţinute de Vladimir Tismăneanu într-una din sălile somptuoase al Camerei Deputaţilor. Conferinţa vorbea despre anul 1989, despre căderea comunismului în Europa de Est şi despre ieşirea în democraţie a naţiunilor din fostul "lagăr socialist". Titlul exact al conferinţei era "Naufragiul utopiei: semnificaţiile istorice, politice şi morale ale revoluţiilor din 1989". Ca de obicei, Vladimir Tismăneanu a dovedit inteligenţă, elocinţă, profunzime şi, mai ales, o cunoaştere unică a temei. La sfîrşitul conferinţei, a venit momentul întrebărilor. Toate, dar absolut toate întrebările s-au referit într-un fel sau altul la serviciile secrete, la conspiraţii şi la manevre oculte. Nu cumva revoluţiile din Estul Europei au fost, de fapt, o abilă manevră kaghebistă/ciaistă/mosadistă şi nicidecum expresia luptei pentru libertate a jumătate de continent? Nu cumva 22 decembrie a fost un scenariu scris în birouri securistice şi nu pe străzi? Dar Malta? Nu cumva tot ceea ce s-a întîmplat cu noi, est-europenii, după 1989, confirmă teoria unei largi conspiraţii? Andropov?

M-a uimit frecvenţa acestor întrebări şi m-a stupefiat aerul cu care erau puse. Toţi cei care întrebau " parlamentari, studenţi, gazetari etc. " dădeau voit impresia că ştiau ceva ce nu puteau spune, dar lăsau evident să se înţeleagă. Interogaţia era, de fapt, forma prin care cel care întreba transmitea tuturor celorlalţi faptul că ştie. Nu aş vrea să fiu greşit înţeles, aşa că mă grăbesc să spun că astfel de întrebări mi se par absolut legitime. Dar ceea ce m-a uimit a fost multitudinea lor. Repet, absolut toate întrebările adresate profesorului Tismăneanu se refereau, într-un fel sau altul, la comploturi urzite de servicii secrete, masonerii sau bine ascunse guverne mondiale. Imediat, mi-am adus aminte de poveştile halucinante car