În era media, fiecare generaţie are înmormântările sale. Peste două milioane de români au participat miercuri seară la cel mai mare parastas din istorie. Puteai auzi oameni pe stradă în Bucureşti grăbindu-se ca în serile marilor meciuri ale naţionalei de fotbal: „Mă duc la Costel, ne-a invitat la înmomântarea lui Michael“.

Ceremonia de la Staples Center din Los Angeles a adunat în faţa televizoarelor sau a ecranelor-gigant instalate în toate metropolele lumii peste un miliard de oameni. Televiziuni comerciale care nu şi-au mai eludat grila de programe de la 11 septembrie au transmis în direct ore în şir, la concurenţă cu posturile de ştiri.

Momentul în care planeta s-a făcut dintr-odată atât de mică a fost pregătit două săptămâni. Da, au fost mai multe ediţii speciale ale marilor ziare şi reviste. Am înregistrat mai multe ore de emisie la TV. Dar nu asta a făcut diferenţa în comparaţie cu un alt moment similar, ceremonia funerară a prinţesei Diana, de acum 12 ani. Unda de compasiune, radiaţia universală de curiozitate au fost alimentate de internet. Ceea ce nu se putea petrece în 1997, când Google abia se năştea într-o cameră de cămin a Universităţii Stanford, iar fondatorii YouTube erau încă şcolari.

Fascinanta putere a mass-mediei a globalizat emoţia. Trăim azi, simultan şi cu aceeaşi intensitate, în cele 250 de limbi ale planetei Wikipedia, fiecare durere, fiecare bucurie la câteva secunde după eveniment. Bătăile inimii nu ne mai sunt dictate nici din proximitate, nici din încărcătura reală a evenimentelor. Mai mult de două săptămâni, întreaga lume civilizată a comentat şi a deplâns catastrofa aeriană Air France din Atlantic. În tot timpul ăsta au murit mii de oameni în accidente rutiere, alte câteva mii - în războaie absurde. Pe ei i-au plâns doar rudele. Pentru că n-au putut produce o ştire globală, precum cele 250 de vi