Mă gândesc să vă aduc neşte întâmplări hazoase, comice chiar (dacă pot pentru ca să spun, şi iată că pot), pentru ca noi să ne mai putem râde, să ne mai putem veseli). Întâmplări vesele, adevărate, trăite de mine pe bune, crâmpeie din viaţa tumultuoasă şi uneori atât de zbuciumată! Când umblam pe la Cenaclu, prin anii '80, atunci când se „făcea" o parte din folk (că altă parte s-a făcut în anii '70), împreună cu câţiva colegi de scenă, organizam selecţii pentru ca talentaţii să intre sau nu în spectacolele atât de aşteptate în vremea aceea de toată lumea! Ascultam folkişti, umorişti, cântăreţi de populară, formaţii rock... de toate! Unii intrau şi o parte chiar rămâneau, alţii se pierdeau pe drum, dar nu despre asta vreau să-ţi spun acum, ci de ce ni se mai întâmpla la aceste „audiţii"!
Eram pe undeva pe lângă Vaslui şi ascultam la greu tineri care îndrăzneau să bată la uşa Cenaclului! La un moment dat au venit patru foarte tineri cântăreţi de rock, care voiau să cânte şi să fie văzuţi şi ascultaţi de Păunescu, da' până la Păunescu trebuiau să treacă de noi! Unul mai îndrăzneţ a venit mai aproape şi ni s-a adresat gesticulând: „Uni si fa audiţi pen piroc?".
S-a aşternut tăcerea după ce s-au rostit aceste cuvinte venite dintr-o gură nevinovată, pornite de pe nişte buze obişnuite cu cuvintele din această zonă a ţării, că doar eram în Moldova. Ne-am uitat unii la alţii uşor uimiţi, unii iritaţi, alţii râzând de-a dreptul. I-am spus: „Şezi blând şi ia-o de la capăt!". Răspunsul a venit imediat din partea băieţior insistenţi: „Şi vrai bre, uni' Păuniescu?".
Eu i-am rugat să repete, s-o ia de la capăt pentru a înţelege şi noi despre ce e vorba... „Uni si fa, bre, audiţi pen piroc?"... Noi, nimic! În sfârşit s-a apropiat alt membru al trupei pentru a ne traduce! Băieţii voiau să fie ascultaţi, iar ce a spus colegul lui voia să însemne: „Unde se f
