Într-o sală de aşteptare aproape pustie, un tânăr îşi deschide laptopul şi îşi pune căştile în urechi. Imediat e interpelat de un bătrânel şugubăţ: „Măi băiete, nu te zăpăceşte la cap drăcia asta? A înnebunit lumea cu calculatoarele astea, taică! Nepotul meu e contabil şi numai cu ochii în astea stă toată ziua, altceva nu mai ştie să facă! Nici să vorbească nu mai e în stare!“. Bătrânul îşi ţine de vorbă interlocutorul involuntar, iar acesta nu ştia cum să se întoarcă mai repede la fişierele lui.
Fără jarul unei dispute, focul firav al discuţiei s-a stins fără să mocnească măcar, lăsând suspendată în aer, ca o dâră subţire de fum, neîncrederea unui pensionar în rostul informaticii.
Cardul şi calculatorul sunt surse de stres pentru mulţi vârstnici. Foarte multe persoane trecute de vârsta a doua percep computerul ca pe o unealtă complicată şi inutilă, chiar periculoasă. Însă toţi cei care le folosim am avut uneori senzaţia că maşinăriile de care depindem zilnic au personalitate şi că îşi bat joc de noi.
Am văzut oameni vorbind cu computerele, implorându-le, înjurându-le, trântind tastaturile, lovind cu pumnii bancomatele. Când cardul e înghiţit de automatul hrăpăreţ sau când, din cauza unei erori informatice, banii îţi zboară aiurea din cont, te simţi neputincios şi începi să crezi că maşinăria inteligentă are ceva cu tine.
Fie că ne aflăm la volan, la bordul unui avion sau la birou, computerele ne conduc, de fapt, viaţa mai mult decât suntem noi conştienţi sau dispuşi să admitem asta. Ele ne fac fericiţi şi au puterea de a ne zăpăci de cap, aşa cum îi spunea un bătrânel şugubăţ unui tânăr nerăbdător să se întoarcă la fişierele lui, într-o sală de aşteptare aproape pustie.
