M-a întristat din cale-afară vestea despărţirii lui Cătălin Crişan de Lucia. Îi cunosc de când erau foarte îndrăgostiţi şi m-am numărat şi eu printre acei care au aruncat orez în calea lor. M-a bucurat apoi venirea pe lume a celor doi copii ai lor şi i-am admirat discret şi făţiş pentru imaginea de familie fericită pe care o afişau constant, „băgându-i în boală“ pe cârcotaşi.
Şi iată că, după 14 ani, Lucia şi Cătălin hotărăsc deodată s-o pornească pe drumuri diferite. Presa, vigilentă, şi-a lustruit iute bocancii de ocazie, pentru a intra cu ei în viaţa şi aşa dată peste cap a familiei Crişan. Mă întreb acum ce s-o fi ascuns, oare, preţ de atâţia ani, îndărătul acestei căsnicii?
Cât de fioros era, oare, leopardul ce sălăşuia dincolo de gardul frumos vopsit?
Până la urmă, nimeni nu poate şti ce ascunde o familie în spatele uşii apartamentului ei. Îmi amintesc că şi eu, la rându-mi, i-am surprins pe destui când am făcut publică intenţia mea de a mă despărţi de primul soţ. Lumea ne invidia pentru căsnicia noastră-model, iar noi nu eram, de fapt, decât extrem de discreţi şi cumplit de nefericiţi.
Până la urmă, divorţurile zgomotoase, precedate de scandaluri copioase „la vedere“, au şi ele rostul lor: îi scutesc pe soţi de uluirile atât de obositoare ale semenilor noştri. Ce rost are, dacă stai bine să te gândeşti, să maschezi un lucru care nu mai funcţionează? Ce sens are să te chinui în temniţa unei căsnicii, doar pentru a crea impresia unui cuplu fericit,stârnind invidii în jur?
Cineva bine spunea: „Cheltuim mult mai multe eforturi pentru a părea că suntem fericiţi, decât pentru a fi cu adevărat“… Privind deznodământul nefast al familiei Crişan, trăind eu însămi o asemenea poveste, cu mulţi ani în urmă, încep să mă uit cu suspiciune la orice astfel de „familie fericită“ care inundă cu fotografii
