Mi-am dat seama că devin aeriană şi că m-am rupt aproape total de vremurile adolescenţei mele, în care oamenii supravieţuiau fără net şi fără mobile, într-o zi în care m-am chinuit, ceasuri întregi, să-mi amintesc cum se numeau bomboanele mele preferate de pe vremea lui "Ceaşcă". Bomboane cu lapte, maronii, tăvălite prin praf de cacao, se vindeau "vărsat" la Alimentara. "100 de grame de...", ceream vânzătoarei, şi-mi amintesc astăzi şi palma transpirată în care ţineam bacnota, şi nerăbdarea cu care aşteptam ca vânzătoarea să cântărească, într-o punguţă de nylon, câteva bomboane. Nu-mi amintesc numele lor! Învinsă, am dat o căutare pe google. Amandine! Stai aşa, amandinele-s prăjiturile însiropate. Amandine erau şi bomboanele de atunci.

Ciupaciupsurile şi hubabubele de astăzi au ucis în memoria noastră amintirea sfintelor dulciuri ale copilăriei. Veşnica lor pomenire... Fondante verzi, cu gust de fistic, fondante roz şi albe, leşinător de dulci, bomboane verzi şi tari, cu mentă, bomboane de-un alb sidefat, umplute cu cremă cleioasă, bombonele CIP, care se mâncau cu limba din cutiuţă, mentosane, bomboane "Olimpic", spirale, napolitane vrac, rahat şi Măria Sa, eugenia! Marmeladă, ambalată la cutii mari, de lemn, şi acoperită cu o hârtie maronie şi lucioasă, magiun, dulceaţă de trandafiri şi de nuci verzi.

Uscăţele, sărăţele, scovergi. Scovergi cu gem. În ziua în care făcea pâine, bunica mea, Dumnezeu s-o ierte, punea de-o parte o mână de aluat, încingea tigaia cu ulei şi ne binecuvânta cu o farfurie de scovergi... Astăzi nu mai face nimeni scovergi, astăzi mâncăm şoaalacrem.

Am descoperit, pe-acasă, o carte veche de bucate, unde mama îşi notase, de mână, pe ultimele foi, rămase libere, câteva reţete "preţioase". Nu le-aş putea găsi pe Google, oricât de bazat şi de atotştiutor ar fi acest secol... Citesc reţetele mamei şi-mi revăd duminicile co