Mircea Mihăieş: „În loc să avem câteva universităţi capabile să se apropie de performanţele celor din Apus, ne-am trezit cu o sumedenie de castele de nisip”.

Aşadar, putreziciunea a ajuns la creier. Adică acolo unde Ion Iliescu şi clica lui securistocomunistă planificase încă din 1990 să-i lovească pe români. Vă mai aduceţi aminte, sper, de atacurile concertate la adresa intelectualităţii, de apelurile la moderaţie şi răbdare în ce priveşte o salarizare decentă? Şi asta în timp ce banii şi compensaţiile curgeau râuri-râuri în direcţia oricui nu vorbea şi nu se comporta ca un intelectual.

Chiar şi pe vremea continuatorului în spirit al lui Iliescu, Ciorbea, era suficient să fii miner, să provii dintr-o ramură „industrială”, să-ţi ai locul de muncă într- una din ruginăturile socialismului pentru a beneficia de tratamentul de lux cuvenit „clasei muncitoare”. Iliescu ştia la perfecţie ce are de făcut. El n-a intrat într-o bătălie directă cu adversarii ideologici, pentru că ştia că va pierde. În schimb, flancat de imensul aparat al dezinformării, a creat dubluri ale instituţiilor inamice.

Aşa s-a ivit o stranie adunătură de intelectuali coordonaţi de Eugen Simion, cu scopul cât se poate de limpede al anihilării „Grupului pentru Dialog Social”. Şi tot aşa au apărut zeci şi zeci de noi universităţi. Nu în numele modernizării României, ci pentru a semăna violent confuzie.

Rezultatele s-au văzut imediat: n-a rămas târg de provincie unde din colbul străzilor nepietruite şi-al hârtoapelor multiseculare să nu ţâşnească ditamai mândreţea de „universitate de stat”. Dascăli amărâţi care-şi târau sub braţ geanta tocită cu notiţe s-au văzut proiectaţi în paradisul gradelor universitare: lectori, conferenţiari, profesori.

O serie întreagă de „luminători” din Bucureşti navetau frenetic din târg în târg, spre a înteţi noua