Manglitori de duzină, pungaşi ocazionali, buzunărarzi de metrou, hoţi cu strategie, borfaşi de rând, şuţi de penumbră, spărgători fără scrupule, bandiţi cinici, hackeri emeriţi, funcţionari cinici, miniştri protejaţi şi alte categorii văzute şi încă nevăzute ezită să se organizeze într-un campionat naţional al furtului, banditismului, fraudei şi delapidării.
Începutul, trebuie să recunoaştem, e greu. Chiar dacă toţi aceştia au aceeaşi vocaţie, îi desparte personalitatea fiecăruia. Îi învrăjbeşte diferenţa de succesuri. Îi poartă prin teritoriile incertitudinii voinţa de mai bine.
Unii dintre aceşti maeştri ai fărădelegii au experienţă în domeniu. Alţii sunt începători şi se precipită, se reped, se autodemască repede. O anumită autocenzură le-ar face bine. Lăcomia, însă, se întrece în ei cu dorinţa de celebritate. Şi de aceea gafează. În popor au loc dezbateri aprinse legate de cantitatea şi calitatea prestaţiei hoţilor.
Oamenii au început să-şi exprime preferinţele pentru una sau pentru alta dintre personalităţile acestei competiţii a jegului. Tensiunile cresc ameninţător la mesele amicale, unde subiectul în discuţie este acesta:
Cine fură mai mult şi mai bine? Mai mult decât atât, sunt oameni serioşi, care fac reproşuri amicilor lor indignaţi de ştirile despre delapidările doamnei Ridzi, afirmând că e o nedreptate să loveşti într-un biet ministru care nu poate să justifice circa 800.000 de euro, dar treci cu vederea, de exemplu, falsele organizări de şantier pe unde se fură, dintr-un foc, 15-20 de milioane de euro. Dreptate e asta?
Noi, românii, avem deficienţe la capitolul organizare. Nici hoţii nu sunt bine organizaţi la noi. Ei funcţionează spontan, individualist, fără a tenta marile performanţe mondiale, ce nu se pot obţine decât prin pregătire acerbă, prin dăruire câinească şi prin modernizarea mijloace