Pentru prima oară în fotbalul nostru supăraţii sînt mai mulţi decît veseliţii

Am avut un vis sinistru, cum că Dinamo era totuşi campioană, iar domnii Borcea şi Turcu, pufăind din trabuce de o sută de euro fumul, dansau din buric dimineaţa, la prînz şi seara pe toate canalele tv din România şi de pe aiurea. Oriunde butonai, numai asta vedeai, ochelarii lor negri, de băieţi deştepţi, şi pîntecul lor vesel,de investitori strategici la Ministerul de Interne, aripa privată, rotindu-se foarte intelectual. Nu era un vis, era un coşmar. Şi ca viziunea să fie şi mai înfricoşetoare, a apărut şi un înger, din cei cu acces la conturile lui Gigi Becali, care a dat a pagubă din aripi zicînd că numai de asta vom avea parte vreo zece ani.

Noroc că m-am trezit, exact cînd Rednic a început să danseze şi el din buric, ceva chiar mai intelectual decît cei doi şi, deschizînd televizorul, de astă dată pe bune, i-am văzut într-adevăr pe Borcea şi Turcu, dar trişti, răstigniţi de tristeţe şi de inimă rea în faţa camerei tv. Şi, lucru rar la dînşii, încheiaţi la toţi nasturii. Oricine i-ar fi privit cît de gravi, de echilibraţi în gesturi şi de controlaţi sînt la vorbă, ar fi gîndit la fel ca mine: Le stă mai bine trişti, decît triumfători şi cinici. Fără ochelarii aceia de fiţe, domnul Borcea pare mai domn, iar domnul Turcu pare mai înalt. Cînd nu-şi bat joc de alţii şi nu vorbesc de cîştig ca despre un drept natural, indiferent că-i vorba de puncte în clasament sau de milioane de la UEFA , nu numai Borcea şi Turcu, dar şi ceilalţi investitori trişti din Liga-ntîi fac o impresie excelentă. Parcă nici n-ar fi nişte români cu mari probleme la DNA şi la Parchet, ci simpli miliardari, care pot povesti şi cum au strîns primul milion de euro.

E pentru prima oară, în fotbalul de tarabă, nu de piaţă, cînd numărul celor trişti îl întrece pe al celor care se veselesc crezîndu-ne