În comunism, rostul marilor evenimente era mobilizarea maselor, care se încolonau ca din puşcă. Mobilizare pentru a munci (mai mult, mai conştiincios, mai organizat), pentru "înfăptuirea sarcinilor de plan" şi a indicaţiilor secretarului general al partidului, care de obicei erau altele, dacă nu cumva chiar se băteau cap în cap cu cifrele de plan.

Mobilizarea era un proces amplu, complex, ştiinţific. Cohorte de activişti se perindau prin şcoli de partid în spiritul nobil al tocării cuvintelor, al tocirii sensurilor, al trezirii conştiinţelor amorţite, uneori moarte de-a binelea. Altfel nu se poate explica fenomenul că toate aceste acţiuni durau de zeci de ani fără să dea vreodată roade.

Marile evenimente istorice sau de partid erau încă un prilej al exprimării "sincere" a adeziunii la politica secretarului general, a dragostei neţărmurite (fără limite) purtate pe veci cuplului Ceauşescu. Deoarece România nu avea suficiente evenimente pentru exprimarea înaltelor sentimente, ele se creau de neobosita maşinărie ideologică a partidului.

Pildele de muncă de la Contactoare

Suntem în iulie 1989, când toată suflarea se făcea că vibrează la unison şi cu entuziasm în urma Plenarei Comitetului Central din luna precedentă, care propusese realegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general al partidului. Marile evenimente ce produceau mobilizări în lanţ erau a 45-a aniversare a "revoluţiei din August 1944" şi Congresul al XIV-lea al PCR. Colectivele de oameni ai muncii întâmpinau cele două fapte epocale angajându-se să realizeze sarcinile de plan (pentru care primeau leafă) şi depăşiri (pentru care nu primeau nimic). Fără recuzita de partid, lucrurile erau mai simple. Întrucât se reduseseră drastic importurile la materii prime, la piesele de schimb, în condiţiile în care produsele asimilate (confecţionate în ţară aproxim