A trecut o lună de când Alianţa Civică a protestat împotriva deciziei justiţiei româneşti de a-i scoate de sub urmărire penală pe Ion Iliescu, Mihai Chiţac, Virgil Măgureanu, Victor Stănculescu şi colaboratorii lor. Oameni care, după cum aminteşte Alianţa Civică, „au instrumentat şi condus barbara maree neagră din iunie 1990“.

Alianţa nu se înşală. Barbaria din iunie ‘90 nu se îndreptase, ce-i drept, la prima vedere, împotriva întregii populaţii a Capitalei. În vizorul securiştilor, al ortacilor pe care îi manipulau foştii activişti şi poliţişti politici ai regimului comunist se afla, în primul rând, acea parte a locuitorilor ei care dorea în mod autentic despărţirea de trecut şi avusese curajul de a ieşi în stradă spre a cere înfăptuirea ei. Trupele de criminali şi bătăuşi care au propulsat România în epoca de piatră n-ar fi avut de fapt nimic de împărţit cu acei bucureşteni cuminţi şi împăcaţi care-şi plecaseră capul sub vremi şi acceptaseră supuşi să li se calce în picioare dreptul la o societate liberă şi demnă.

Dar mişcările totalitare nu fac distincţii fine. Iar teroarea răspândită în zilele din iunie ‘90, ori din septembrie ‘91 a fost într-adevăr una generală. Excesele, pe veci legate în istorie de breasla minerilor, au avut de altfel acelaşi scop ca şi vărsările de sânge din zilele de după 22 decembrie ‘89. Şi anume, să intimideze şi să paralizeze întreaga suflare românească. Să-i blocheze revendicările. Să împiedice democratizarea reală a ţării. Şi mai ales să torpileze premisa acestei democratizări, care ar fi implicat lustraţia şi pedepsirea celor vinovaţi pentru fărădelegile comise de regimul comunist. Fiindcă niciun stat de drept democratic nu poate renunţa la asumarea trecutului său totalitar, la elucidarea lui, la condamnarea, fie şi doar simbolică, a celor vinovaţi de crime şi delicte şi la restabilirea completă a justiţiei. La 20 de an