Fata Babei a fost şi ea la Sfânta Duminică. Fata moşului hrănise cum se cuvine copiii sfintei, jivine felurite şi fioroase, cum bine se ştie. Dar fata Babei le-a opărit la lăut, iar la masă le-a afumat bucatele. La plecare a înhăţat lada cea mai frumoasă, din care însă, odată ajunsă acasă, nu au ieşit bogăţii, ca la fata moşului, ci balauri, care au înghiţit-o şi pe ea, şi pe babă. Împins de Baba, profesorul pictorilor de profesie, Vladimir Zamfirescu a înhăţat şi el, de atâta amar de vreme, lada cea strălucitoare a artei mari dintotdeauna teme importante, recognoscibile şi grave (de preferinţă biblice, quijotice, danteşti), stiluri consacrate (realisto-impresioniste, cu nuanţe şi emacieri expresioniste), dar, mai ales, a aruncat peste acestea plasa sclipitoare şi lipicioasă a unui existenţialism spiritualist difuz, în care intelectualii cad victime cu graţie şi gratitudine pentru mingea ridicată la fileul hermeneutic.
Expoziţia de la Sala Dalles, amplă, grandioasă şi profund neigienică, arată cum din lada ţinută strâns de artist ies, mereu, cohorte de lighioane flămânde şi nemulţumite, ce îmbăloşează mai tot ce ating din valorile pe care le evocă impenitent, de la El Greco la Caravaggio, de la Rembrandt la Renoir şi de la Cranach la Marcel Duchamp. Fără să facă artei un deserviciu atât de mare ca Baba, pictura lui Vladimir Zamfirescu, citat pauper şi denaturat al artei din muzee, este profund ostilă şi dăunătoare picturii ca pictură, ca iconografie, ca profesie şi ca vocaţie. Trebuie să fii orb în Metropolitan ca să nu vezi diferenţa de esenţă dintre Aristotel cu bustul lui Homer (1653) de Rembrandt (păzit, într-o poză pretenţioasă, de către fiul-fata Babei) şi Bărbat cu ţestoasă (2006), de acelaşi Zamfirescu. La Rembrandt, Aristotel contemplă melancolic figura vizionară a orbului Homer, al cărui furor poetic, rapt şi handicap psihic suprapus celui fizic