Cele cinci ţări care vor găzdui conducta Nabucco, inclusiv România, au semnat ieri, la Ankara, acordul interguvernamental, cu un an întârziere. Faptul că proiectul Nabucco se află pe lista de priorităţi a Uniunii Europene nu rezolvă cea mai mare problemă: lipsa gazelor. Idealiştii s-au bucurat ieri şi au savurat declaraţiile festiviste ale oficialilor din ţările implicate în proiectul Nabucco. Pragmaticii au strâmbat din nas: semnarea unor hârtii nu majorează volumele de gaze existente, pentru a mai reveni ceva şi gazoductului european.

Deşi acesta este primul pas concret din istoria proiectului, cât de important poate fi un acord politic, în condiţiile în care, până acum, nu a fost încheiat niciun contract de transport al gazelor via Nabucco?

Diplomaţie sau ipocrizie?

Ieri, la ceremonia aferentă, ministrul azer al Industriei şi Petrolului, Natik Aliyev, a arătat că ţara sa încearcă să-şi diversifice rutele de export şi este interesată de proiectul european. Însă nu mai departe de acum două săptămâni, compania de stat azeră semna cu Gazprom un acord care permite ruşilor să cumpere gaze din zăcământul Shakh Deniz II, una din principalele surse pe care se baza Nabucco.

La rândul său, premierul irakian, Nuri al-Maliki, a declarat că ţara sa poate furniza Europei 15 miliarde de metri cubi de gaze, deşi, în urmă cu doar o zi, purtătorul de cuvânt al Guvernului său spusese că ţara nu dispune de gaze pe care să le livreze prin Nabucco.

Pentru analiştii pieţei de profil, aceste declaraţii sunt surprinzătoare. „Nu există gaz disponibil“, susţine ferm Pavel Kushnir, director în cadrul Deutsche Bank, citat de Bloomberg.

„E bine că există un acord de tranzit, dar unde e gazul?“, se întreabă şi analiştii chestionaţi de Reuters.

Două treimi din costurile totale estimate la 7,9 milia