Datele halucinante publicate de ziare conturează dimensiunile incredibile la care a ajuns imensa şi profitabila afacere a învăţământului particular.

Ca pe vremuri în agricultură, în România zilelor noastre contează dimensiunea extensivă. În urmă cu douăzeci–treizeci de ani, Nicolae Ceauşescu cerea ţării cât mai multe terenuri agricole, cât mai mult cărbune şi îndeplinirea planului cincinal în trei ani şi jumătate. Astăzi, un mândru depozitar şi continuator al politicii socialismului multilateral dezvoltat (la construirea şi consolidarea căruia a contribuit de altfel asiduu în ultimii ani ai epocii Ceauşescu) aplică aceleaşi precepte în învăţământul universitar: „să dăm ţării cât mai mulţi studenţi“, pare să clameze Aurelian Bondrea, rectorul Universităţii „Spiru Haret“, care se mândreşte cu o cifră de şcolarizare-record (mondial!) de 302.000 de studenţi. Datele halucinante publicate de ziare conturează dimensiunile incredibile la care a ajuns imensa şi profitabila afacere a învăţământului particular.

Scandalul declanşat pe 10 iulie de anunţul Ministerului Educaţiei, potrivit căruia Universitatea „Spiru Haret“ din Bucureşti, respectiv Universitatea „Petre Andrei“ din Iaşi nu pot organiza admiterea 2009 din cauza unor nereguli majore în mecanismele de acreditare, repune în discuţie – pentru a câta oară? – neputinţa sau absenţa voinţei autorităţilor competente în reglementarea învăţământului privat – lipsit de credibilitate încă de la începuturile sale postdecembriste. Două au fost întotdeauna motivele neîncrederii pe care a inspirat-o: calitatea discutabilă a procesului de învăţământ propriu-zis şi lipsa totală de transparenţă privind gestiunea fondurilor, organizarea admiterilor, evaluarea studenţilor sau structura curriculară. O vreme, universităţile particulare nu au avut dreptul de a organiza propriile licenţe. Exista un control exterior măcar la niv