Adevenit aproape un stereotip ca, până şi cu ocazia marcării bicentenarului naşterii lui Charles Darwin (1809-1882) şi a aniversării a 150 de ani de la publicarea lucrării sale capitale Originea Speciilor (1859), în ciuda scurgerii a atâta timp de la cele două evenimente, savantul şi opera sa să fie percepute sub semnul dilemei unei (mai ales presupuse) contradicţii între credinţă şi evoluţionism. Desigur, ca orice schemă binară, ea e seducătoare prin caracterul său tranşant, dar denotă, în acelaşi timp, o logică militantă, cu accente extremiste, convenabilă şi exploatabilă din punct de vedere mediatic, însă cu limite evidente, mai ales prin ignorarea virtuţilor compromisului. Cum s a ajuns la apariţia şi perpetuarea unei asemenea situaţii şi care este adevărata faţă a problemei rămâne veritabila dilemă.

Odată cu publicarea Originii Speciilor, Darwin propunea, înainte de toate, prin teoria selecţiei naturale, un model simplu şi deosebit de fecund de explicare a diversităţii lumii vii şi a capacităţii sale de a subzista. Fie şi indirect, el venea însă în conflict cu reprezentarea tradiţională a unei lumi create de Dumnezeu, permanentă şi stabilă. În asemenea împrejurări, creaţionismul preexistent a găsit un excelent pretext de a-şi reafirma poziţiile, erijându-se chiar în reacţie-antidot la pericolul pe care l-ar fi reprezentat evoluţionismul. Astfel s-a născut una dintre dilemele fundamentale, în orice caz, cea mai pasionantă, ale epocii moderne, greu de elucidat, cu atât mai mult cu cât poartă asupra sa enigma primului impuls al vieţii pământene.

Alimentat cu o puternică încărcătură socio-politică şi sub povara propriilor slăbiciuni, creaţionismul, refugiat mai ales peste ocean, a cunoscut modificări şi transformări sub impactul mersului istoric, trecând astfel prin „creaţionismul ştiinţific“ (anii 1960) şi ajungând la „proiectul inteligent“ de astăzi