Poate puţini sunt aceia care ştiu că, până la a ajunge la maturitatea literară marcată de romanele "Viaţa la ţară", "Tănase Scatiu" şi "În război", Duiliu Zamfirescu a cochetat în tinereţe cu avocatura, poezia, politica şi gazetăria.
Toate acestea însă n-au făcut decât să-i definească mai bine profilul scriitoricesc autorului "Istoriei Comăneştenilor", aşa cum el însuşi a numit, în 1889, cele trei romane mai sus amintite. Cu elemente preluate din clasicism, dar şi din zona lirismului, Duiliu Zamfirescu este încadrat de critici în categoria romancierilor obiectivi balzacieni. Cronologic, la confluenţa secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, este încadrat în axa Negruzzi-Filimon-Slavici-Rebreanu-Cezar Petrescu, fiind recunoscut drept cel care a "zugrăvit" primul, după autorul "Ciocoilor vechi şi noi", o frescă socială atât de amplă şi de valoroasă precum ciclul Comăneştenilor.
Revenind la anii primei tinereţi, trebuie menţionat că, după debutul său literar, în "Ghimpele" (1877), Zamfirescu publică, în 1880, în revista "Literatorul", poemul "Levante şi Calavryta", care l-a făcut pe Macedonski să afirme despre tânărul poet: "Dacă poezia română aştepta un novator, el a sosit!". În paralel cu poezia de esenţă romantică, amintind de Musset şi Lamartine, Zamfirescu începe, în acelaşi an, colaborarea cu ziarul "România liberă". Apreciat deopotrivă de contemporanii săi ca poet, cronicar şi prozator, Zamfirescu a fost socotit drept unul dintre cei mai talentaţi tineri ai anului 1880.
Diplomatul Don Padil...
Dar anul 1880 n-avea să-i aducă numai bucurii - amintim că acelaşi an avea să-i aducă licenţa în ştiinţe juridice, la doar câteva luni de la împlinirea majoratului - ci şi două drame, care au avut consecinţe pe plan personal şi literar.
Refuzul de a-şi arăta dragostea pentru frumoasa Eliza Ioanid o face pe jună să accepte m
