După 1989, cei reveniţi în ţară după mai multă vreme sau vizitatorii occidentali, mai mult sau mai puţin germanici, bodogăneau întotdeauna, la ieşirea (precipitată) din primul WC românesc, ceva din care nu lipsea sintagma Klokultur. Adică, cultura toaletei, a veceului, a closetului. Ieri . În vremuri şi locuri civilizate, closetul este un loc banal, discret, dar funcţional, curat, impecabil, de negăsit „după miros”, iar utilizatorii săi sunt unii pe măsură, care nu lasă urme şi tratează locul cu respect, pentru serviciul adus, confortul oferit şi faţă de cei care vor veni după ei. Îţi imaginezi persoane care au în comun bun-simţ şi consideraţie faţă de lucruri elementare, cum ar fi o casă, o gospodărie pusă la punct sau faţă de îngrijitoarea ori stăpâna casei.
Pentru astfel de oameni, desfăcutul pantalonilor dinaintea pisoarului nu e un prilej isteric, de euforie şi delir histrionic, de nepăsare voluptuoasă, ci o procedură firească, expeditivă, necesară micţiunii.
Azi. Există un tip de bărbat rudimentar, ancestral, întâlnit mai cu seamă prin Sud şi prin Est, care se face în mare măsură vinovat de pângărirea, de starea inacceptabilă a closetelor publice de pretutindeni. Cu pantalonii în vine, el se simte provocat, invitat la atac, chiar şi în faţa găvanului unei toalete.
El percepe bazinul closetului, instinctiv, ca pe o întruchipare a pasivităţii, livrării, disponibilităţii presupus feminine. Receptaculul care îi stă la picioare, deschis, mut, lipsit de apărare, instigă la viol. El împroaşcă cu nesocotinţă, îşi face treaba, întoarce spatele fără să privească îndărăt şi nu se sinchiseşte de ce rămâne în urmă. Iar, dacă cel care îi urmează va fi şocat, cu atât mai bine; să ştie toată lumea de ce fu el în stare.
