Un ceramist mi-a reamintit un ordin economic de dinainte de 1990, care explică şi tânjirea de azi a multor membri ai Uniunii Artiştilor Plastici şi ai Fondului Plastic după vremurile de altădată. Mai bine zis după o îngrădire comercială bizară, care-i avantaja pe mediocri şi-i îmbolnăvea pe artiştii de rang.

Ordinul limita câştigul din vânzări, în magazinele breslei, la 100.000 de lei anual. Altfel spus, la o medie de 8.500 lei lunar. Cei care artizanau şi vindeau cravate, fuste, bibelouri şi tot felul de fleacuri aveau astfel un imbold să se simtă mai artişti decât erau, în vreme ce creatori adevăraţi nu prea aveau motive să intre într-o competiţie de piaţă umilitoare cu aceştia. Ei îşi vindeau operele din atelier, într-un gen de ilegalitate tolerată ocolind fiscul momentului. Exista şi o a treia categorie de plasticieni, care s-ar fi mulţumit să vândă măcar de 100.000 de lei pe an, prin magazinele Uniunii, însă nu convingea publicul.

Limitarea câştigului din vânzarea producţiei artistice e cea mai tâmpită idee pe care poate s-o nască mintea unui şef. O fabrică îşi poate planifica activitatea şi evalua beneficiul, dar un atelier de artist, deşi se cheamă atelier, are alt grafic al ambiţiilor decât o industrie. Cum să limitezi puterea de creaţie? Cum să-i ceri unui artist cu mult chef de muncă să creeze cu porţia, fără nădejdea unei diferenţe la câştig faţă de leneşi, netalentaţi şi ciubucari?

Să ne imaginăm că statul nostru în criză le-ar impune oamenilor de afaceri să nu bage în buzunar din beneficiul dat de investiţia lor decât maximum echivalentul unui salariu de preşedinte? În gândirea multora, preşedintele, care e primul om în stat, trebuie să aibă cea mai mare leafă. În fapt, există în România mii şi mii de privaţi care şi-ar lua lumea în cap dacă ar fi obligaţi de o lege populistă să trăiască dintr-un salariu amărât de p